iar a fost noapte, iar am dormit, iar am visat etc. asta e.
eram un card de oameni si trebuia sa mergem in acelasi pas, ca de defilare, pe asfalt. la fiecare pas se auzea izbitura calcaiului de asfalt. clop-clop. incercau sa ne invete ca, daca treceam peste o portiune de gol (groapa), calcaiul continua sa scoata zgomotul ala, chiar daca izbea in aer in loc de asfalt. Si piciorul nu se ducea in gol. Unii reuseau, din cand in cand. Nimanui nu i se scufunda talpa, dar zgomotul il reuseau doar unii. Ideea era sa nu te gandesti ca acolo e gol. Sa continui sa mergi ca si cum ar fi fost asflat.
Asta se leaga cu un vis mai vechi, cand levitam dupa ce coborasem dintr-un tren cu podelele foarte ruginite, prin care se vedeau sinele alunecand in mers. si deci levitatia se impunea.
08 iulie 2009
06 iulie 2009
o prostie
stiu un om, pe alocuri un pic magar. am visat ca era groaznic, groaznic de trist, obosit si preocupat. atat de trist ca se uratise si arata ca un sofer de autobuz din seria veche. un sofer de rabla, cu sandvis cu salam in buzunarul de la piept.
omul asta lucra ceva in powerpoint, ceva ce trebuia neaparat sa lucreze. lucra suparat, concentrat, la limita bocitului.
eu eram in balcon acasa unde avem un dulap cu rafturi deasupra, pentru borcane goale, surubelnite, sarme si balarii. si ghivece cu flori pe rafturi. e si ma uitam dupa ceva si bineinteles ca am vazut un ghiveci minuscul in care ieseau niste viorele mititele si ele si foarte frumoase si am zis: "aaaa, ia sa-i dau lu asta ghiveciul cu viorele, ca poate se mai inveseleste." dar m-am gandit ca nu merge, ca pleaca pe drum, se rup viorelele, se scofalcesc, na. incompatibil. am mai gasit un ghiveci mic cu o floricica, aceeasi poveste. nu mergea. e si in timp ce ma uitam eu dupa nu stiu ce, din plafonul dulapului de jos, iese intr-o vitrina de sticla (?! ma rog.) o soparla rosie cu coama. bineinteles, a scos mai intai capul, primele labute, s-a proptit in ele si a aparut cu totul. era o soparla bipeda. rosie. bai, rosie-rosie. si cu o coama deasa, cu tepii de vreo 3 centimetri, de la crestet pana pe coada. Semana fix cu periile alea de plastic pentru covoare. Alea de le folosesti cand freci covorul cu otet cu apa - varianta oldschool, sau carpetin si alte chimicale. In orice caz, le raman niste flostoloace de scame ude intre peri de nu le mai cureti cu nimic.
Soparla era deci ca o perie rosie de covor, sau ca freza anilor '80. Din cauza coamei imi venea sa-i spun Hagi, nu stiu de ce. Era o soparla slabanoaga, atletica si cu o privire de mahalagioaica tupeista. Nu m-as fi mirat sa poarte un tricou din ala de nailon cum poarta slaparii din berceni si crangasi.
uite asa era soparla aia si ma gandisem ca, daca n-o fi veninoasa sau ceva, as fi putut s-o fac cadou.
omul asta lucra ceva in powerpoint, ceva ce trebuia neaparat sa lucreze. lucra suparat, concentrat, la limita bocitului.
eu eram in balcon acasa unde avem un dulap cu rafturi deasupra, pentru borcane goale, surubelnite, sarme si balarii. si ghivece cu flori pe rafturi. e si ma uitam dupa ceva si bineinteles ca am vazut un ghiveci minuscul in care ieseau niste viorele mititele si ele si foarte frumoase si am zis: "aaaa, ia sa-i dau lu asta ghiveciul cu viorele, ca poate se mai inveseleste." dar m-am gandit ca nu merge, ca pleaca pe drum, se rup viorelele, se scofalcesc, na. incompatibil. am mai gasit un ghiveci mic cu o floricica, aceeasi poveste. nu mergea. e si in timp ce ma uitam eu dupa nu stiu ce, din plafonul dulapului de jos, iese intr-o vitrina de sticla (?! ma rog.) o soparla rosie cu coama. bineinteles, a scos mai intai capul, primele labute, s-a proptit in ele si a aparut cu totul. era o soparla bipeda. rosie. bai, rosie-rosie. si cu o coama deasa, cu tepii de vreo 3 centimetri, de la crestet pana pe coada. Semana fix cu periile alea de plastic pentru covoare. Alea de le folosesti cand freci covorul cu otet cu apa - varianta oldschool, sau carpetin si alte chimicale. In orice caz, le raman niste flostoloace de scame ude intre peri de nu le mai cureti cu nimic.
Soparla era deci ca o perie rosie de covor, sau ca freza anilor '80. Din cauza coamei imi venea sa-i spun Hagi, nu stiu de ce. Era o soparla slabanoaga, atletica si cu o privire de mahalagioaica tupeista. Nu m-as fi mirat sa poarte un tricou din ala de nailon cum poarta slaparii din berceni si crangasi.
uite asa era soparla aia si ma gandisem ca, daca n-o fi veninoasa sau ceva, as fi putut s-o fac cadou.
29 iunie 2009
trotuarul. si cabina telefonica pusa in mijlocul lui. langa masina parcata cracanat. peste asfaltul peticit.
25 iunie 2009
24 iunie 2009
on brand
pe un pod de lemn din centrul bucurestiului in eterna reconstructie erau trei puradei. adica trei copii care nu erau nici ai strazii, dar nici tocmai supravegheati si indrumati corespunzator de parinti. hainele de pe ei - murdare. ei insisi - veseli. fetita statea in fund si radea. ii straluceau ochii. baietelul mai mare statea langa ea si se uita la baietelul mai mic care incerca sa se catare pe o saltea jegoasa, sprijinita de un zid ros si plin de pete. intre ei, pe scandurile podului, o carte din colectia Adevarul - Dracula.
22 iunie 2009
recunosc, m-a mancat in fund.
Purtam o rochita subtire, alba cu floricele negre. o parte. alta parte era neagra cu floricele albe si tot asa. 4 parti in total.
Era si un sfert. Cu doua ore in urma, ploaia se terminase exact cand reusisem sa ajung la metrou si sa-mi cumpar o umbrela. Unde eram era cald si bine, mobila prietenoasa din lemn, o veioza cu picior si lumina galbuie si puteam sa fac si ceai, daca as fi vrut.
In mine insa, dainuia frustrarea cu umbrela. Asa ca m-am hotarat brusc sa ma duc sa-i spun ceva doamnei de la Verde Cafe (altfel un om minunat, care nu are nici o legatura cu decizia mea si care nu s-a suparat ca i-am picurat pe parchet si pe covoare).
Am printat harta. Era vorba despre trei statii RATB si vreo 15 minute de mers pe jos, in total. Mare branza!
Am pornit.
In ultima vreme s-a incetatenit o proiectare gresita fie a umbrelelor, fie a ploii. Pentru ca, desi stai regulamentar sub umbrela, ploaia te uda uniform pe tot spatele, pornind de la ceafa spre coccis. Asa mi s-a intamplat si mie pana la prima intersectie. Nu m-a impresionat cine stie ce, pentru ca ploaia era inca fina si marunta. La prima intersectie, a trebuit sa trec printr-o balta mare cu unul dintre picioare. Nu-i nimic, mi-am zis, imi mai ramane unul uscat. Dreptul, cel mai drag.
A urmat intersectia Foisorul de Foc. Acolo m-a stropit un taximetrist grabit. Am dat din umeri si mi-am luat o merdenea. Intr-o mana aveam umbrela, cu cealalta incercam sa inchid rucsacul din care scosesem banii. Vanzatoarea scosese pe geam o mana cu merdeneaua, iar cu cealalta batea tactul nervos pe tejghea. Haide. Miscare!
Urmatoarele 5 minute am alergat ca la circ (un smoc de pene-n varful capului imi mai trebuia) in jurul intersectiei, in speranta ca voi gasi un loc uscat prin care sa traversez. Ca sa beneficiez de serviciile semaforului ar fi trebuit sa am la indemana o barca. Lipsa de prevedere elementara - n-aveam!
AM URCAT IN AUTOBUZUL CARE A VENIT IMEDIAT!!! (?!)
Piata Spaniei.
Perfect. Ploua cu galeata, rucsacul se flescaise ca o clatita calda, mi-am udat si celalalt picior. Cel pe care-l pastram pentru vremuri grele. Vremea vremilor de orice fel trecuse. Acum luptam in prezent. Am gasit prima strada. Harta era vag gresita. Dar am gasit si a doua strada! Intre strazile mele era o benzinarie Petrom. O insula intr-o mare de noroi din care se iteau pantofi desperecheati, craci si guri inalte de canal. Guri cu gat probabil, in limbaj de specialitate. Imposibil sa trec culoarul de namol. Si totusi trebuie. O luam deci, printre balti si masini, cu ploaia siroaie si cu dintii stransi a incapatanare spre o bucla de ciment promitatoare. Au fost momente cand n-am avut de-ales si apa mi-a trecut de glezne. Un mic ocol de 15 metri.
Am pus piciorul pe trotuar. Din ala adevarat, cu bordura si tot ce trebuie. Nu mai speram. Incepe sa fulgere si sa tune. Moment prielnic pentru baut o gura de apa si consultat harta. Aha, deci strada urmatoare la stanga.
Nu gasesc numarul. Am trecut de trei ori pe strada, de la un capat la altul. Victorie! Da, buna ziua. Da, eu sunt. Stiti, ma scuzati, picur. Imi pare rau. Perfect. Multumesc. O seara frumoasa!
Aaaaam reeeeuuuusiiiiit, aaaaam reeeeuuuusiiiiit. Nu era important. Chiar deloc. Chiar se putea si fara. Da aveam chef sa ma plimb. Aveam chef, pur si simplu, sa ma duc pana pe strada Domnita Ruxandra, la Verde Cafe, sa-i spun ceva doamnei. Si uite ca, Ana lui Manole cum am fost, am reusit. Mai ramane drumul inapoi. Fara harta. Suntem oameni mari, am ajuns pana aici, ce naiba! Ne-om descurca.
Am mai umblat vreo doua strazi aiurea, ca urmare. Si-am ajuns pe strada Tunari. Care nu era. Acum descopeream, ea era banda de noroi care imi statuse in cale cand venisem. Nu, nu mai era o strada. Era un ogor. Pe care Primaria, atinsa de frenezia miscarilor ecologiste, planuieste, probabil, sa planteze napi. Napi naturali, de casa, crescuti pe langa gospodaria omului, nejenati decat de prezenta oarecum nefireasca in decor a trotuarelor.
Mama, daca ma vezi data viitoare in cizme de cauciuc cum avea Mae la prasit cand ploua, sa nu te miri. E inutil sa ma-ntrebi daca mi-am luat pantofi. N-am de ce.
Era si un sfert. Cu doua ore in urma, ploaia se terminase exact cand reusisem sa ajung la metrou si sa-mi cumpar o umbrela. Unde eram era cald si bine, mobila prietenoasa din lemn, o veioza cu picior si lumina galbuie si puteam sa fac si ceai, daca as fi vrut.
In mine insa, dainuia frustrarea cu umbrela. Asa ca m-am hotarat brusc sa ma duc sa-i spun ceva doamnei de la Verde Cafe (altfel un om minunat, care nu are nici o legatura cu decizia mea si care nu s-a suparat ca i-am picurat pe parchet si pe covoare).
Am printat harta. Era vorba despre trei statii RATB si vreo 15 minute de mers pe jos, in total. Mare branza!
Am pornit.
In ultima vreme s-a incetatenit o proiectare gresita fie a umbrelelor, fie a ploii. Pentru ca, desi stai regulamentar sub umbrela, ploaia te uda uniform pe tot spatele, pornind de la ceafa spre coccis. Asa mi s-a intamplat si mie pana la prima intersectie. Nu m-a impresionat cine stie ce, pentru ca ploaia era inca fina si marunta. La prima intersectie, a trebuit sa trec printr-o balta mare cu unul dintre picioare. Nu-i nimic, mi-am zis, imi mai ramane unul uscat. Dreptul, cel mai drag.
A urmat intersectia Foisorul de Foc. Acolo m-a stropit un taximetrist grabit. Am dat din umeri si mi-am luat o merdenea. Intr-o mana aveam umbrela, cu cealalta incercam sa inchid rucsacul din care scosesem banii. Vanzatoarea scosese pe geam o mana cu merdeneaua, iar cu cealalta batea tactul nervos pe tejghea. Haide. Miscare!
Urmatoarele 5 minute am alergat ca la circ (un smoc de pene-n varful capului imi mai trebuia) in jurul intersectiei, in speranta ca voi gasi un loc uscat prin care sa traversez. Ca sa beneficiez de serviciile semaforului ar fi trebuit sa am la indemana o barca. Lipsa de prevedere elementara - n-aveam!
AM URCAT IN AUTOBUZUL CARE A VENIT IMEDIAT!!! (?!)
Piata Spaniei.
Perfect. Ploua cu galeata, rucsacul se flescaise ca o clatita calda, mi-am udat si celalalt picior. Cel pe care-l pastram pentru vremuri grele. Vremea vremilor de orice fel trecuse. Acum luptam in prezent. Am gasit prima strada. Harta era vag gresita. Dar am gasit si a doua strada! Intre strazile mele era o benzinarie Petrom. O insula intr-o mare de noroi din care se iteau pantofi desperecheati, craci si guri inalte de canal. Guri cu gat probabil, in limbaj de specialitate. Imposibil sa trec culoarul de namol. Si totusi trebuie. O luam deci, printre balti si masini, cu ploaia siroaie si cu dintii stransi a incapatanare spre o bucla de ciment promitatoare. Au fost momente cand n-am avut de-ales si apa mi-a trecut de glezne. Un mic ocol de 15 metri.
Am pus piciorul pe trotuar. Din ala adevarat, cu bordura si tot ce trebuie. Nu mai speram. Incepe sa fulgere si sa tune. Moment prielnic pentru baut o gura de apa si consultat harta. Aha, deci strada urmatoare la stanga.
Nu gasesc numarul. Am trecut de trei ori pe strada, de la un capat la altul. Victorie! Da, buna ziua. Da, eu sunt. Stiti, ma scuzati, picur. Imi pare rau. Perfect. Multumesc. O seara frumoasa!
Aaaaam reeeeuuuusiiiiit, aaaaam reeeeuuuusiiiiit. Nu era important. Chiar deloc. Chiar se putea si fara. Da aveam chef sa ma plimb. Aveam chef, pur si simplu, sa ma duc pana pe strada Domnita Ruxandra, la Verde Cafe, sa-i spun ceva doamnei. Si uite ca, Ana lui Manole cum am fost, am reusit. Mai ramane drumul inapoi. Fara harta. Suntem oameni mari, am ajuns pana aici, ce naiba! Ne-om descurca.
Am mai umblat vreo doua strazi aiurea, ca urmare. Si-am ajuns pe strada Tunari. Care nu era. Acum descopeream, ea era banda de noroi care imi statuse in cale cand venisem. Nu, nu mai era o strada. Era un ogor. Pe care Primaria, atinsa de frenezia miscarilor ecologiste, planuieste, probabil, sa planteze napi. Napi naturali, de casa, crescuti pe langa gospodaria omului, nejenati decat de prezenta oarecum nefireasca in decor a trotuarelor.
Mama, daca ma vezi data viitoare in cizme de cauciuc cum avea Mae la prasit cand ploua, sa nu te miri. E inutil sa ma-ntrebi daca mi-am luat pantofi. N-am de ce.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
