vineri, 30 mai 2008

carte.

scrisa de un turc. mie nu mi-au placut turcii niciodata. nici tatarii. pentru ca trebuia sa fiu un urmas demn de stramosii lui care purtasera si refuzasera sute de ani asuprirea otomana. semiluna, salvarii, verdele si galbenul, hangerele, carbunii incinsi, carnea de cal si cadanele. nimic nu mi se parea mai rau, prost, urat, balos si paros decat un turc. asta a fost etapa 1.

etapa 2 a fost cand am dat de nastratin hogea. om bun. nu parea turc.

etapa 3, cand m-am apucat sa recitesc din 1001 de nopti, dupa ce sa zicem ca depasisem varsta povestilor. (ha ha, ce prostie!). de-aici au inceput sa-mi placa turcia si orientul. de aici si de la o mini etapa in care am dat de omar khayyam, persan, da aproximativ din acelasi film.

era noastra: am o carte care, pe langa ce zice ea despre un om si despre sensul vietii (lui), zice si multe, multe chestii despre turcia. e o atmosfera in cartea aia de imi vine acu sa las totu balta si sa ma urc in primul autocar. cu avionul n-ar fi tocmai in spiritul cartii :)

e cu stradute, cu diminutive, cu niste cuvinte spuse in asa fel incat iti vine sa le plangi de mila, sa le iei si sa le legeni. fiecare ceasca, fiecare pietricica, fiecare raft prafuit de vitrina. e o carte care, in afara de povestea ei, te face sa simti povestile care stau pitite prin colturi. povestile turcesti sunt frumoase pentru ca au multe culori, multa caldura, o dezarmare si o familiaritate de mamaie care te pupa cu tzoc pe obraji.

prima jumatate de carte e mai frumoasa decat a doua. ce-mi vine sa fac dupa ce am citit cartea asta? sa ma asez pe jos, sa iau o foaie si un creion, negru inchis, si sa desenez un copac cu toate detaliile pe care le are el, frunza cu frunza, celula cu celula. si in desen sa se vada si cum se plimba clorofila prin nervuri.

szorenyi, o mie de ani pace!:)

2 comentarii:

violeta spunea...

băi am o lene azi....abia acum te înţeleg...după ce am valsat bulversată prin oraş am ajuns şi la serviciu...de două ore mă tot pregătesc să muncesc, iar pregătirea asta va dura până la ora plecării.

Livia spunea...

io in schimb am ajuns ieri acasa tarand un picior si cu ficatu oftand cuminte in buzunar. am tot zis ca munca multa nu e buna si uite c-asa-i! da am io un obicei sa zic repede da la toate chestiile frumoase :) ce sa-i faci... las ca la iarna presimt ca valsam impreuna :D