duminică, 30 noiembrie 2008

Propun instituirea expresiei "a plouat ca la metallica"

ce-am constatat eu ieri este ca nu primaria e de vina ca, de cate ori ploua, ajung acasa fleasca la picioare. nu e din cauza baltoacelor. am fost atenta si nu m-am bagat in nici una. nu conteaza prea tare nici in ce sunt incaltata, ca apa nu intra prin talpi si nici macar pe la cusaturi. am descoperit ca am un sistem special. e asa: eu merg, merg, merg si adun cu marginile pantalonilor toata apa de pe trotuare. chiar pe toata. nu m-am uitat inca, dar cantitatea de apa din pantofi ma face sa afirm cu certitudine ca in urma mea asfaltul ramane uscat. sunt mai eficienta ca o laveta. ei bine. dupa ce adun eu asa frumos fiecare strop de ploaie, fac CUMVA si scurg incarcatura grijuliu (aici trebuie maaare atentie. daca nu te pricepi, nu te baga ca strici tot) in pantofi/ cizme/ bocanci dinspre genunchi spre talpi. uite-asa. fara balti, baltoace, canale infundate, tevi explodate. pur si simplu prin forte proprii.

La metallica ma miram ca ploua, in iulie, ca si cum ar fi fost noiembrie. si uite ca acum am avut ocazia sa revad cum ploua in noiembrie. nu stiu de ce, da parca n-am mai vazut de mult ploaie de toamna normala. sau am uitat de la un an la altul, posibil.

ploile de vara sunt pentru... telenovele. na! si daca umbli creanga pe campii te mai si trazneste.

ieri a fost misto ca am dat de o piata ca o insula. culmea, nimeni nu vindea altceva decat legume si fructe bastinase, nimic extraterestru. Erau cateva tarabe cu lazi de mere, de 5000 de milioane de culori, lucioase de apa, niste smocuri mustacioase de telina, busuioc si cimbru uscat (?!), pere, struguri, fasole boabe, dovleci de tot felul de forme. Pot sa spun sigur ca luminau de la apa de pe ele. Deasupra de toate astea, stateau aplecati sau sprjiniti vreo trei oameni. aparati mai mult sau mai putin de niste umbrele de plaja colorate, ude fleasca si ele. Se zgribuleau in hainele desperecheate si din cand in cand aprindeau cate o tigara sa faca putin fum. Aveau, ca si merele, fetele curate si apoase, cu cate doi ochi deschisi pe ele. in jurul lor erau niste strazi largi, gri sanatos, care se tot intersectau. zum-zum de masini si asfalt jur-imprejur.

si-or mai fi si azi, daca nu s-or fi scufundat.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

tot mara

"Dumnezeu nu era atent cand s-a auzit poc si atunci pisica a sarit si l-a zgariat!"

vineri, 28 noiembrie 2008

un cerc. sau o sfera cu zdranganele.


am vazut ieri asa: o pisica sub cosul de gunoi din fata blocului. se juca intr-un musuroi de furnici. sapa cu gherutele si dup-aia isi turna pamant furnicos in cap. topaia, tropaia si dadea din mustati. cred ca in sinea ei radea de nu mai putea. a vazut o doamna cu sacose venind de pe alee si a luat-o la fuga spre ea cu niste salturi largi, perfecte. o pisica nemaipomenit de elastica, n-avea pic de burta.

apoi cat asteptam la semafor am vazut un om de varsta mea, in geaca verde, cu caciula in cap. venea alergand si chiuind de pe partea cealalta a strazii, printre masini. radea. era singur. nu s-a oprit, nu stiu unde s-a dus. tot radea.

in statie, alt om, urat, cu fata de broasca, si-a bagat capul in sacosa cu paine, a respirat adanc si a spus "aaaaaaaaaaaa". tot singur era. si foarte urat. respingator asa.

in statia urmatoare, un aurolac. om mare. peticit de sus pana jos, murdar, latos, flocos, ca-n Arghezi. se apleaca, ia un ambalaj de tigari de pe jos si-l arunca la cosul de gunoi. ce-a fost asta?!

in alta statie, de metrou, un copil de 9 ani cu taica-su. stau jos unul langa altul. baiatul povesteste pasionat ceva. tatal e un fel de tanar care abia incepe sa albeasca. zambeste. se gandeste. e, dupa multa vreme, primul parinte care asculta si incearca sa inteleaga ce spune copilul lui. nu se uita pe pereti, nu se uita in el, nu-l ignora cu castile in urechi. nu zambeste dulceag. poarta o conversatie. cu baiatul. probabil sunt o familie.

inca un aurolac de varsta mea. astia or fi copiii strazii pe care ii pozau toate ziarele straine in '90? uite ca s-au facut mari... ce mai trece timpul.

si seara: sub cosul de gunoi din fata blocului sta pisica de azi dimineata. se linge in fund. se opreste si se uita la mine cu repros. cred si eu. asa m-as uita si eu daca ar intra ea peste mine la dus. fix sub acelasi cos de gunoi. peste furnici.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Mara

"pai eu nu vin cu tine. eu o sa zbor pe deasupra si, daca vad vreun pericol, il mananc."

duminică, 16 noiembrie 2008

videli noci

imi place sa vad noaptea. cand eram mica si stateam in kogalniceanu, convietuiam pe etaj cu multi rusi, basarabeni si ucraineni care aveau toti o mare bucurie sa stea noaptea pe coridor si sa cante la chitara. erau niste cantece in rusa, din care nu intelegeam nimic, dar care-mi placeau la nebunie. au oamenii din zona asta un fel de a canta de-ti vine sa lasi totu balta, sa fugi si sa canti cu ei.

erau doi anatoli: tosha si tolea. tosha glumea mult, era vesel, treaz si foarte viu, tolea era sentimental, gagicar, canta mai mult despre printese si castele si se imbata repede. mai era o tipa, cristina, care avea acasa o gramada de frati si ratase odata un examen pentru ca se pocnise cu capul de un semn de circulatie, cascand gura pe strada. mai era ludmila "de la avioane" (un sat-orasel ceva, unde probabil aveau un miniaeroport, naiba stie), care statea cu mine-n camera, asculta enrique iglesias si bocea dupa casa ei si dupa sirioja, cu care nu stiu daca s-a mai vazut pana la urma. un tip ciudat, slab, care nu prea vorbea si parea un pic tembel, in rest nu-mi mai aduc aminte acum. in total erau vreo 10 parca.

stateam la ultimul etaj. la mijlocul coridorului era un spatiu gol in care oamenii ieseau la fumat. tavanul era foarte inalt si geamurile erau imense. pervazul incepea de la genunchii mei, deci de destul de jos. in patratul ala de hol erau un cadru de pat metalic si niste maldare de saltele murdare de calti. nu murdare, jegoase. patate de urina, innegrite, arse, rupte, putrede. noi stateam pe marginile patului si pe saltele. unul dintre geamuri era spart si cand batea vantul intrau frunze de la plopii de afara. era dupa 12 noaptea, rar mai trecea cineva pe hol sa se duca la baia comuna, oameni in pijamale labartate, aiuriti de lumina si somn. afara era gri cetos cu pete portocaliu-galbui, de la becurile de strada. nu era pic de pamant sau asfalt. de la etajul patru se vedeau numai varfurile de copaci si cladirea price waterhouse coopers, in care speram toti sa lucram intr-o zi (ha!). un cosmos prin care, in loc de planete, plutesc obiecte familiare si pasnice. ne cam clantaneau dintii, tuseam intruna, beam ceai cald si vin fiert si in general orice reuseam sa fierbem. varianta soft a unei tabere de refugiati. pentru ca, desi eram aproape toti inca sprijiniti de parinti sau frati, nici unul nu eram chiar acasa si la toti ne lipsea cate ceva. cantecele erau despre haiduci, despre roti de tren care se invartesc, despre printesa rea din castelul din mijlocul padurii, mame, prieteni si pupaceli.

cel mai frumos cantec al lui tosha se chema, in romana, "dumnezeu a uitat sa ne iubeasca". ceva cu "bogu". din pacate, pe-asta nu l-am gasit. l-am gasit pe-al lui tolea: pachka sigaret. e despre un om care a calatorit mult, nu-si gaseste locul, si se uita in gol pe fereastra si se gandeste ca atata vreme cat ai un pachet de tigari in buzunar si un "bilet la avionul cu aripa argintie" totul e ok. si atata vreme cat mai canta muzica, "nici moartea nu mai e asa de inspaimantatoare".

Ya siju i smatryu v tchujoe niebo iz tchujóva akna
I ne viju ni adnói znakomói zviezde
Ya xadil pa vcem darogami i tuda i siuda,
Abernulcya i ne smog ,razglyadiet slyade

Na esli est' v karmane pachka, sigaret
znachit vció ne tak uj plóxa na cevódnyashnii den
I biliet na samalíót s serebristm krilóm
Chto svletaya os tavlyaet zemle lish ten'.

I nikto ne xatiél byt' vinavadom bez vina
I nikto ne xatíel rukami jar zagriebat
A biez muziki na miru smiért ne krasna
A biez muziki ne xótchetcya prapadat'.

Na esli est' v karmane pachka, sigaret
znachit vció ne tak uj plóxa na cevódnyashnii den
I biliet na samalíót s serebristm krilóm
Chto svletaya os tavlyaet zemle lish ten'.

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

cum o sa inceapa

pai o sa inceapa cand primul pusti insetat de schimbare si progres ideologic european urban underground chilllll o sa renunte sa-si mai lase semnatura pe statuia lui kogalniceanu.

cand desteptii care au ras ani de zile dupa ce vanghelie a emis nemuritorul "care este" o sa invete sa spuna "cartea pe care am citit-o" in loc "de cartea care-am citit-o" si o sa incerce manualul de gramatica de a IV-a inainte sa treaca la nietzche si cioran.

cand bodegile cool din vama o sa lase nasul in jos si o sa recunoasca tristul adevar: intre ele si zgomotul facut de tarabele unde se vindeau si se ascultau la concurenta casete cu manele si coco jambo in '90 nu-i decat diferenta de sunet, ca bagatul picioarelor in urechile oamenilor din jur e acelasi.

cand gastile de rockeri old school, dezaprobatori si ofticati pe tot ce inseamna "generatia noua" o sa inteleaga ca pittis, probabil, cand canta "nu conteaza cat de lung am parul" se referea la ambele directii si ca pleata pana la calcaie nu te face nici mai destept nici mai om.

cand oamenii care se plang de rigiditatea si conventionalitatea societatii nu o sa se mai uite urat la nenea care sare intr-un picior si asculta nu stiu ce la casti fix in mijlocul trotuarului.

cand bunicii si bunicile care ne-au crescut n-or sa se mai intrebe de unde a rasarit gasca de needucati din statiile RATB. hmm, chiar, de unde oare?! si intrebandu-se asta n-or sa mai aiba timp sa se arunce-varf peste oamenii deja intrati in autobuzele pline.

si mai ales cand nu o sa mai vezi niciunde ziduri, copertine, panouri, banci pe care scrie cu pixul, filozofic-ironic si superior: "romania, o tara curata".

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

chiar datorita, fix datorita, sigur datorita!

unei raceli nenorocite si a unei super-doamne care mi-a povestit de chestia asta la munca nr. 2, am descoperit iiooooooo ca s-ar putea sa pot sa fac suc normal de portocale/lamaie care sa si reziste o zi doua. adica nu o simpla limonada.

mai intai, cum am zis, am incercat-o ca remediu pentru raceala. cu oaresce groaza si retineri. era juma de lamaie stoarsa, cu o lingurita/lingura de miere si cu apa fierbinte. in povestea asta, apa fierbinte ma nemultumea, ca-n rest mai vazusem si fusese bine. dar cand am baut... dom ne...

acum, am hotarat sa realizez urmatorul proiect: o sa storc mai multe portocale si lamai si o sa le torn peste o oala de apa fierbinte pe care tocmai atunci o s-o opresc din fiert. dup aia o sa pun niste miere. lamaile o sa fie mai multe decat portocalele, ca sa aiba cat de cat gust de ceva. intotdeauna lamaile trebuie sa fie superioare numeric portocalelor. altfel n-ar fi cinstit. asa. asa, da, pai si dup aia zic sa le amestec, sa se topeasca mierea, le las la racit, le torn intr-o sticla si vad ce-a iesit. si cat timp rezista.

am zis ca e bine sa zic aici de chestia asta ca poate mie mi-o fi lene pentru o perioada mai lunga, orice e posibil, nu poti sa stii, si-atunci poate o incerca altcineva zilele astea metoda asta sublima de productie si mi-o zice si mie, sa stiu daca ma mai apuc.

a! raceala nu mi-a trecut, desi pe moment ceaiul ala calma gatul destul de bine. probabil ca trebuia s-o mai ajut si cu niste paracetamol pe care am tot uitat sa-l iau. aia e.

vineri, 7 noiembrie 2008

multumiiim din iiiniimaaa

oamenilor minunati de la echipa de spam-uri pentru mesajul, foarte incurajator pentru mine, pe care mi-l trimit zilnic: "You ARE NOT crazy". sau si mai bine: "Congratulations, you're not crazy".

n-au sa stie niciodata cat le multumesc. cat de mult fac pentru mine. cum sar la meil in fiecare dimineata, cu inima stransa, ca la un fel de "oglinda, oglinjoara", intrebandu-ma "dar azi? oare... mai sunt...?" si senzatia de implinire si eliberare pe care o simt cand vad ca da, inca, inca mai sunt, da, da, si azi sunt un om normal!

cata vreme oamenii de la spam imi sunt alaturi si nu ma anunta ca ar fi observat ceva ciudat, o deviere, o tresarire necontrolata, un spasm al muschilor fetei... ei bine pot sta linistita. creierul meu e neatins de gramada de rele si belele de care ma banuiam. ce fericire, doamne! si ce oameni... ce oameni minunati baietii de la spam!