miercuri, 24 iunie 2009

on brand

pe un pod de lemn din centrul bucurestiului in eterna reconstructie erau trei puradei. adica trei copii care nu erau nici ai strazii, dar nici tocmai supravegheati si indrumati corespunzator de parinti. hainele de pe ei - murdare. ei insisi - veseli. fetita statea in fund si radea. ii straluceau ochii. baietelul mai mare statea langa ea si se uita la baietelul mai mic care incerca sa se catare pe o saltea jegoasa, sprijinita de un zid ros si plin de pete. intre ei, pe scandurile podului, o carte din colectia Adevarul - Dracula.

luni, 22 iunie 2009

recunosc, m-a mancat in fund.

Purtam o rochita subtire, alba cu floricele negre. o parte. alta parte era neagra cu floricele albe si tot asa. 4 parti in total.

Era si un sfert. Cu doua ore in urma, ploaia se terminase exact cand reusisem sa ajung la metrou si sa-mi cumpar o umbrela. Unde eram era cald si bine, mobila prietenoasa din lemn, o veioza cu picior si lumina galbuie si puteam sa fac si ceai, daca as fi vrut.

In mine insa, dainuia frustrarea cu umbrela. Asa ca m-am hotarat brusc sa ma duc sa-i spun ceva doamnei de la Verde Cafe (altfel un om minunat, care nu are nici o legatura cu decizia mea si care nu s-a suparat ca i-am picurat pe parchet si pe covoare).

Am printat harta. Era vorba despre trei statii RATB si vreo 15 minute de mers pe jos, in total. Mare branza!

Am pornit.

In ultima vreme s-a incetatenit o proiectare gresita fie a umbrelelor, fie a ploii. Pentru ca, desi stai regulamentar sub umbrela, ploaia te uda uniform pe tot spatele, pornind de la ceafa spre coccis. Asa mi s-a intamplat si mie pana la prima intersectie. Nu m-a impresionat cine stie ce, pentru ca ploaia era inca fina si marunta. La prima intersectie, a trebuit sa trec printr-o balta mare cu unul dintre picioare. Nu-i nimic, mi-am zis, imi mai ramane unul uscat. Dreptul, cel mai drag.

A urmat intersectia Foisorul de Foc. Acolo m-a stropit un taximetrist grabit. Am dat din umeri si mi-am luat o merdenea. Intr-o mana aveam umbrela, cu cealalta incercam sa inchid rucsacul din care scosesem banii. Vanzatoarea scosese pe geam o mana cu merdeneaua, iar cu cealalta batea tactul nervos pe tejghea. Haide. Miscare!

Urmatoarele 5 minute am alergat ca la circ (un smoc de pene-n varful capului imi mai trebuia) in jurul intersectiei, in speranta ca voi gasi un loc uscat prin care sa traversez. Ca sa beneficiez de serviciile semaforului ar fi trebuit sa am la indemana o barca. Lipsa de prevedere elementara - n-aveam!

AM URCAT IN AUTOBUZUL CARE A VENIT IMEDIAT!!! (?!)

Piata Spaniei.



Perfect. Ploua cu galeata, rucsacul se flescaise ca o clatita calda, mi-am udat si celalalt picior. Cel pe care-l pastram pentru vremuri grele. Vremea vremilor de orice fel trecuse. Acum luptam in prezent. Am gasit prima strada. Harta era vag gresita. Dar am gasit si a doua strada! Intre strazile mele era o benzinarie Petrom. O insula intr-o mare de noroi din care se iteau pantofi desperecheati, craci si guri inalte de canal. Guri cu gat probabil, in limbaj de specialitate. Imposibil sa trec culoarul de namol. Si totusi trebuie. O luam deci, printre balti si masini, cu ploaia siroaie si cu dintii stransi a incapatanare spre o bucla de ciment promitatoare. Au fost momente cand n-am avut de-ales si apa mi-a trecut de glezne. Un mic ocol de 15 metri.

Am pus piciorul pe trotuar. Din ala adevarat, cu bordura si tot ce trebuie. Nu mai speram. Incepe sa fulgere si sa tune. Moment prielnic pentru baut o gura de apa si consultat harta. Aha, deci strada urmatoare la stanga.

Nu gasesc numarul. Am trecut de trei ori pe strada, de la un capat la altul. Victorie! Da, buna ziua. Da, eu sunt. Stiti, ma scuzati, picur. Imi pare rau. Perfect. Multumesc. O seara frumoasa!

Aaaaam reeeeuuuusiiiiit, aaaaam reeeeuuuusiiiiit. Nu era important. Chiar deloc. Chiar se putea si fara. Da aveam chef sa ma plimb. Aveam chef, pur si simplu, sa ma duc pana pe strada Domnita Ruxandra, la Verde Cafe, sa-i spun ceva doamnei. Si uite ca, Ana lui Manole cum am fost, am reusit. Mai ramane drumul inapoi. Fara harta. Suntem oameni mari, am ajuns pana aici, ce naiba! Ne-om descurca.

Am mai umblat vreo doua strazi aiurea, ca urmare. Si-am ajuns pe strada Tunari. Care nu era. Acum descopeream, ea era banda de noroi care imi statuse in cale cand venisem. Nu, nu mai era o strada. Era un ogor. Pe care Primaria, atinsa de frenezia miscarilor ecologiste, planuieste, probabil, sa planteze napi. Napi naturali, de casa, crescuti pe langa gospodaria omului, nejenati decat de prezenta oarecum nefireasca in decor a trotuarelor.

Mama, daca ma vezi data viitoare in cizme de cauciuc cum avea Mae la prasit cand ploua, sa nu te miri. E inutil sa ma-ntrebi daca mi-am luat pantofi. N-am de ce.

blestemul unghiilor taiate aiurea prin oras

din cand in cand fac rautati. nu voit. cateodata intamplator, cateodata pentru ca nu ma pot abtine. cineva cu simtu raspunderii m-a blestemat, probabil, sa ma lovesc de unghiile oamenilor cand nici nu ma astept.

a inceput cand am gasit, pe fata de masa din panza putreda, la cantina facultatii, un set de unghii groase, galbene, proaspat taiate si abandonate. am lasat si whist si covrigei si bere si tot si am luat-o la fuga urland.

apoi intr-o dupa-amiaza, in troleu, un nene statea pe locul de la geam, privea peisajul care defila leganat in goana celor 30 la ora cu care ne deplasam. isi taia unghiile cu o unghiera uriasa. le mai pilea, mai scotea cate o bucata de cartof de sub una, un nap de sub cealalta.

si ieri. in metroul nou. gri-argintiu. cu scaune albastre si paznici. metroul de fitze, ala care trece pe la Piata Victoriei (!!!). era un om. mascul-30 de ani-in drum spre o reuniune, un party ceva. Statea cracanat pe un scaun si jumatate. la doua palme de mine. vaaaajjjjjjjj, facea pe culoar metroul-minune, mandria capitalei. crrraaannntzzz - pac! facea clestele de unghii. o unealta profesionista, care arata (doamne iarta-ma!) ca un patent de strambat cuie. manerul clestelui era albastru, de plastic. oare era important ca materialul manerului sa izoleze electric?

DA ma, da! incerc sa spun ca ieri in metrou un om isi taia unghiile cu nesimtire direct pe jos si imprastiat si ca mi-a fost o scarba-greata de-mi venea sa ma scurg sub scaun. eram 8 oameni care ne uitam atent in ochii lui. si nu, nu s-a-ntamplat nimic mai mult. nici un paznic de metrou care sa-l traga de urechi. nici o bunicuta autoritara care sa ia atitudine. am strambat din nas superior si ne-am uitat toti ca vitele cum isi arunca ala unghiile pe noi.

joi, 18 iunie 2009

gaigana din oua de broasca testoasa :)

dupa ani de zile m-am hotarat sa aflu cum se numea de fapt omleta pe care o facea buni. era una dintre mancarurile care ma faceau sa plang, alaturi de ouale fierte moi, iaurt si laptele de pasare.

bunica ii zicea omletei caigana sau gaigana. niciodata nu mi-am dat seama daca spune "c" sau "g". dexonline declara castigatoare ultima varianta: gaigana. caigana cica inseamna "ochi". ar putea fi inrudite.

Gaigana, deci, o vom numi de-acum inainte.

am crezut multa vreme ca gaigana se numeste asa din cauza cratitei scunde, rosii, in care era preparata. imposibil sa faci gaigana intr-o tigaie de teflon.

marți, 16 iunie 2009

era o tara in care toate femeile se numeau andreea

"Sondaj Confidential

Care crezi ca este cea mai eleganta femeie din Romania?

* Mihaela Radulescu
* Andreea Berecleanu
* Andreea Esca
* Andreea Marin
* Andreea Banica
* Andreea Raicu"

uite-asa ajunge mihaela radulescu originala teancului de muieri romanesti. Oare toate andreele astea, daca se intalnesc toate in acelasi timp si loc, se dezintegreaza si fac plici?

nu stiu de ce am pus link la site. cautam oricum altceva. mi-e somn.

luni, 15 iunie 2009

street delivery







am ajuns acasa. m-am bagat in cada si am stat cinci minute sa-mi amintesc ce tre sa fac cu dusul si sapunul ca sa ma spal. in rest a fost superb. street delivery e cea mai misto idee care le-a venit bucurestenilor.

miercuri, 10 iunie 2009

ne plictisim, dom'ne.

- am fost la timisoara
- da? si eu am fost mai demult.
- vrei sa vezi poze?
- sigur. dup'aia sa ti le-arat si pe-ale mele.
- uite, asta-i catedrala.
- ahaaa, e la fel ca a mea.
- da. e aceeasi.
- da.
- iti place?
- da.
- e.
- m.
- la vara unde pleci?
- nu stiu. o sa aduc poze.

duminică, 7 iunie 2009

impachetatul sacului de dormit

cea mai urata activitate umana cunoscuta pana azi. o s-o urasc vesnic.

doua chestii vreau de la ingineri: sa inventeze aparatul de teleportat si sacul de dormit cu autoimpachetare. si-atunci vor putea fi siguri de respect nemasurat din partea mea si eterna gratitudine.

vineri, 5 iunie 2009

francezi. :)


sigur ca n-am fost prea fericita cand am descoperit ca duminica, la 7 seara, nu era nimic deschis si n-am putut sa-mi iau mancare. apoi am descoperit ca la astia, in timpul saptamanii, toate (t_o_a_t_e) magazinele se inchid pe la 6. iar la pranz, la fel, totul e inchis, pentru ca oamenii merg la masa.

o chestie simpla si normala. de obicei, daca faci lucrul normal si logic de facut, risti sa fii crezut nebun, lenes, nesimtit etc. imi place la oamenii astia ca refuza sa faca din locul de munca plantatie cu sclavi. imi place enorm ca sunt oameni care fac o munca (vand ziare, na), nu vanzatori de ziare.