luni, 22 iunie 2009

recunosc, m-a mancat in fund.

Purtam o rochita subtire, alba cu floricele negre. o parte. alta parte era neagra cu floricele albe si tot asa. 4 parti in total.

Era si un sfert. Cu doua ore in urma, ploaia se terminase exact cand reusisem sa ajung la metrou si sa-mi cumpar o umbrela. Unde eram era cald si bine, mobila prietenoasa din lemn, o veioza cu picior si lumina galbuie si puteam sa fac si ceai, daca as fi vrut.

In mine insa, dainuia frustrarea cu umbrela. Asa ca m-am hotarat brusc sa ma duc sa-i spun ceva doamnei de la Verde Cafe (altfel un om minunat, care nu are nici o legatura cu decizia mea si care nu s-a suparat ca i-am picurat pe parchet si pe covoare).

Am printat harta. Era vorba despre trei statii RATB si vreo 15 minute de mers pe jos, in total. Mare branza!

Am pornit.

In ultima vreme s-a incetatenit o proiectare gresita fie a umbrelelor, fie a ploii. Pentru ca, desi stai regulamentar sub umbrela, ploaia te uda uniform pe tot spatele, pornind de la ceafa spre coccis. Asa mi s-a intamplat si mie pana la prima intersectie. Nu m-a impresionat cine stie ce, pentru ca ploaia era inca fina si marunta. La prima intersectie, a trebuit sa trec printr-o balta mare cu unul dintre picioare. Nu-i nimic, mi-am zis, imi mai ramane unul uscat. Dreptul, cel mai drag.

A urmat intersectia Foisorul de Foc. Acolo m-a stropit un taximetrist grabit. Am dat din umeri si mi-am luat o merdenea. Intr-o mana aveam umbrela, cu cealalta incercam sa inchid rucsacul din care scosesem banii. Vanzatoarea scosese pe geam o mana cu merdeneaua, iar cu cealalta batea tactul nervos pe tejghea. Haide. Miscare!

Urmatoarele 5 minute am alergat ca la circ (un smoc de pene-n varful capului imi mai trebuia) in jurul intersectiei, in speranta ca voi gasi un loc uscat prin care sa traversez. Ca sa beneficiez de serviciile semaforului ar fi trebuit sa am la indemana o barca. Lipsa de prevedere elementara - n-aveam!

AM URCAT IN AUTOBUZUL CARE A VENIT IMEDIAT!!! (?!)

Piata Spaniei.



Perfect. Ploua cu galeata, rucsacul se flescaise ca o clatita calda, mi-am udat si celalalt picior. Cel pe care-l pastram pentru vremuri grele. Vremea vremilor de orice fel trecuse. Acum luptam in prezent. Am gasit prima strada. Harta era vag gresita. Dar am gasit si a doua strada! Intre strazile mele era o benzinarie Petrom. O insula intr-o mare de noroi din care se iteau pantofi desperecheati, craci si guri inalte de canal. Guri cu gat probabil, in limbaj de specialitate. Imposibil sa trec culoarul de namol. Si totusi trebuie. O luam deci, printre balti si masini, cu ploaia siroaie si cu dintii stransi a incapatanare spre o bucla de ciment promitatoare. Au fost momente cand n-am avut de-ales si apa mi-a trecut de glezne. Un mic ocol de 15 metri.

Am pus piciorul pe trotuar. Din ala adevarat, cu bordura si tot ce trebuie. Nu mai speram. Incepe sa fulgere si sa tune. Moment prielnic pentru baut o gura de apa si consultat harta. Aha, deci strada urmatoare la stanga.

Nu gasesc numarul. Am trecut de trei ori pe strada, de la un capat la altul. Victorie! Da, buna ziua. Da, eu sunt. Stiti, ma scuzati, picur. Imi pare rau. Perfect. Multumesc. O seara frumoasa!

Aaaaam reeeeuuuusiiiiit, aaaaam reeeeuuuusiiiiit. Nu era important. Chiar deloc. Chiar se putea si fara. Da aveam chef sa ma plimb. Aveam chef, pur si simplu, sa ma duc pana pe strada Domnita Ruxandra, la Verde Cafe, sa-i spun ceva doamnei. Si uite ca, Ana lui Manole cum am fost, am reusit. Mai ramane drumul inapoi. Fara harta. Suntem oameni mari, am ajuns pana aici, ce naiba! Ne-om descurca.

Am mai umblat vreo doua strazi aiurea, ca urmare. Si-am ajuns pe strada Tunari. Care nu era. Acum descopeream, ea era banda de noroi care imi statuse in cale cand venisem. Nu, nu mai era o strada. Era un ogor. Pe care Primaria, atinsa de frenezia miscarilor ecologiste, planuieste, probabil, sa planteze napi. Napi naturali, de casa, crescuti pe langa gospodaria omului, nejenati decat de prezenta oarecum nefireasca in decor a trotuarelor.

Mama, daca ma vezi data viitoare in cizme de cauciuc cum avea Mae la prasit cand ploua, sa nu te miri. E inutil sa ma-ntrebi daca mi-am luat pantofi. N-am de ce.

5 comentarii:

Alina spunea...

:)))

Daca ai fi vrut (dar n-ai vrut, vezi, asta e), ai fi putut sa te speli de noroi pe aleea dorohoi, de langa blocul meu, unde ieri era apa de ploaie pana la genunchi, de nu se mai vedeau nici trotuarul, nici bordurile. Ce concursuri de barcute de hartie am mai fi tras!

Livia Gyongyosi spunea...

cand eram mica faceam barcutele din crengi si bucati de spuma de mare/scartaitoare/ poliester. erau senzationale.

asybaris spunea...

Are Andries un cantec: "Am doua umbrele, fac ce vreau cu ele". Doar ca in Bucuresti trebuie sa ai cizme de cauciuc uneori. Si nu stiu cum se asorteaza cu o rochita alba cu picatele:P

Livia Gyongyosi spunea...

la halul de balti din bucuresti cred ca numai o rochie cu desene cu papura si tipirig ma mai poate salva.

Ana spunea...

foarte tare, foarte funny...am insa o intrebare...ce i-ai zis tipei de la cafenea???