marți, 21 decembrie 2010

Straveacul si alte vremi

multam, vio, pentru "Straveacul si alte vremi", al Olgai Tokarczuk. am inceput s-o citesc aseara si nu gasesc nimic altceva mai bun sau mai urgent de facut, nici in jur nici in tot internetu. am incercat sa dau google dupa ceva, da se pare ca nu vreau sa stiu nimic din afara. :) cred ca azi o sa ajung la munca tarziiiiu de tot.

luni, 22 noiembrie 2010

Obiect neidentificat, tip motocel

La noi in casa a aparut azi noapte, la ora 02:34 fix, un obiect strain. Care n-are de unde sa fi venit/cazut, sunt absolut sigura. Desi a negat la inceput orice legatura, cred ca Zmotocescu nu e strain de aceasta ciudata aparitie. Am purtat o discutie serioasa cu el. Nu puteam scapa de impresia ca ascunde ceva. Nu mi-a fost usor. M-a tarat prin toate etapele:

Negarea si incercarea de a ascunde totul

revendicarea pe furis

recunoasterea legaturii

momentul de afectiune maxima

saturarea

faza fireasca de abandon

iar acum, desigur, mi l-a lasat mie pe cap. astept lamuriri. cristinico! dumitru masina. ce parere ai?

marți, 16 noiembrie 2010

Omleta cu slana de broasca testoasa

In camera am un dulap. Pe dulap, e un cufar vechi si imens. Pe cufar, am aruncat, cu fata in jos si in echilibru precar, un tablou hidos (ma tem ca e pictat pe rafie, daca e posibil asa ceva). pe tablou, ei bine, doarme in prezent Pisica. Daca face o miscare brusca, risca sa cada-n cap cu tablou cu tot. Daca ne sincronizam si face asta cand scot haine din dulap, capul in care risca sa cada risca sa fie al meu.

La aceste lucruri cuget acum, din varful patului, cu o superba farfurie cu omleta in brate. Ce contine omleta? Omleta contine Slanina. Slanina e de la o doamna anonima, dintr-o piata a orasului Resita. Ea este afumata, sarata si prezinta straturi de carne printre straturile de slanina. Ea este, deci, prin toate acestea, dementiala. Omleta mai contine ceapa, cimbru si ardei iute, rosu, uscat si pisat manual. Nu ma pot opri sa-mi imaginez ce-ar fi fost daca ar fi continut si masline. Nu. ar fi fost prea bine si as fi explodat. Aia e. Trebuie sa stii unde sa te opresti.

duminică, 14 noiembrie 2010

daca ai avea un cal, unde te-ai duce?


cum ai incepe calatoria? inainte de rasaritul soarelui, dupa masa de dimineata, pe la pranz, putin inainte de ora 5, ca sa nu prinzi aglomerat, noaptea, ca sa calatoresti in somn?

ce-ai face daca ti-ai da seama ca nu te asculta calul? ca in loc sa te duca la budapesta, in chile, pe plaja, la festivalul de film de la cannes, te duce unde stie el, undeva afara din lumea asta. undeva intr-un loc care, pentru lumea noastra, nu exista si pe care nu ti-l poti imagina.

ce-ai face daca ai gasi acolo dimineata de dupa Anul Nou, cu soare, paiete, sclipici de globuri sparte si ace de brad, mirosul de ploaie, asfalt si cozi de cirese din ultima saptamana de scoala inaintea vacantei mari, seara sticloasa de iarna care te-a prins facand salturi si castele in zapada din spatele blocului, momentul gol cand desfaceai frunze si betisoare de pe crengutele gardului viu fara sa te gandesti la nimic, constient ca nu te gandesti la nimic? ai ramane sa plutesti si tu cu toate lucrurile astea, la invalmaseala?

luni, 18 octombrie 2010

Geanta


Mi-ar placea o sacosa de panza care sa arate asa, dar frumoasa!
Voi lua masuri.

duminică, 10 octombrie 2010

Ciudata dracie...

Daca Pisica stranuta, stranuta si Cornulet, de mai multe ori. Invers, insa, nu.

luni, 27 septembrie 2010

Intr-o zi, Dracul era in toane bune (IV)

"O bati azi, o bati maine si uite-asa o sa se urateasca."

"Cand colo, ce sa vada? Sub pat, o baba."

"Iar imparatul si fiica pescarului au trait de atunci in iubire si fericire. In gradina lor s-a asezat si cucul. Cum o vedea pe sotia imparatului, cum incepea cucul sa cante vesel."

"Pisica? Fie si pisica!"

"Copilul asta e prea istet, zise Pavel. N-o sa scoatem niciodata ceva bun din el."

"De aceea, in cele din urma, fugi in padure unde-l mancara ursii."

vineri, 24 septembrie 2010

luni, 20 septembrie 2010

imi trebuie o biblioteca adevarata in care sa pun cartile la invechit. de curand mi-a fost reorganizata camera si cartile de pe sub pat, fotoliu, masa, dulap s-au reunit intr-un stat nou, colorat si fosnitor pe un raft, pe perete.

Intru inchegarea completa a statului, mi-as dori ca si cartile mele sa aiba un miros specific, asa cum au cartile din bibliotecile altor oameni. Cartile de la bocsa miros a ceva sapun, parfum, cadou sau levantica, nu e clar. Cartile de la pitesti miros a casa, a prajituri si a ceva mentolat. Mirosurile sunt bine infipte intre file, pe masura ce te apropii cu nasul de cotor, mirosul e mai puternic. Am carti pe care le-am... luat cu mine de la bocsa si de la pitesti. Dupa mai mult de 7 ani de la dezradacinare, cartile alea inca mai pastreaza foarte clar mirosul bibliotecii din care vin.

Am carti noi, din librarie, cumparate de mine. Am carti noi, cumparate si citite de altii si apoi daruite (fortat, dar asta e) mie. Carti din anticariat. Carti din anticariat care au stat la altii. O carte de pe jos, de pe strada. Nu are coperta. Are strivituri si urme de talpa si nisip. Mai sunt carti distribuite direct de edituri, care n-au trecut prin librarie, sunt noi si cu memoria complet neteda.

Pe-astea si pe alea noi, din librarie, le-am mirosit, dupa atatia ani cat au stat in aceeasi camera si am incercat sa le gasesc un miros comun. Din pacate, tot mai miros fiecare cum le taie capu. Sper ca, acum ca s-au regasit toate pe un raft, lucrurile sa se schimbe.

Numai sa nu fie nevoie de un raft de lemn. Cu pereti din lemn. Pentru ca n-am.

luni, 6 septembrie 2010

Martea trecuta

In urma esecului culinar amintit mai jos, a venit, dupa o noapte de dormit la umbra ingaduitoare a veceului, a venit, ei bine, si dimineata.

M-am agatat cu o mana de chiuveta si, incet si sigur, m-am ridicat pe picioare cat sa-mi vad mutra in oglinda. Aratam superb. Cu o fata alba si lunga, ca intinderile Siberiei, netulburata de vreo zvacnire de viata sau vreo pata de culoare. Dupa doua ceaiuri cu zahar si doua felii de paine incendiata, mi-au aparut si ochi! Veneau de undeva, dinspre ceafa, destul de fara chef, ca inca mai aveau drum lung de parcurs (abia a doua zi au reusit sa se aseze la locul lor obisnuit). Erau sticlosi, decolorati si, ciudata dracie, tiviti grijuliu cu rosu-vanat.

marti fiind, trebuia neaparat sa ma prezint la munca. imbracatul a fost ceva de groaza, caci aparea necesitatea de a sta pe picioare fara sa ma clatin, precum si o oarecare precizie a gesturilor.

si-am pornit. din pacate, imbracata-n negru din cap pana-n picioare, caci altceva adecvat temperaturii de afara nu aveam, purtabil.

eram un vis, iar impresia generala nu parea sa fie tulburata de cerceii cu broaste testoase albastre pe care ii purtam asa, ca sa mai rupa monotonia.

pe masura ce inaintam pe strada, cu impresia c-am scapat in jos pe gaura unui caleidoscop subacvatic, oamenii incremeneau ca niste statui vii. Pantalonii si bluza cu maneci lungi fluturau si falfaiau in jurul meu la fiecare adiere de vant, iar pe urmele mele se asternea tacerea. In dreptul gurii de metrou, un batran cu parul complet alb s-a oprit in loc si s-a uitat la mine clipind des, cu o emotie amestecata cu uimire profunda. Da, eu eram. Il gasisem. Venise timpul. Satula sa-l tot caut pe-acasa, de unde fugea prevazator, smecherul!, iata ca ma ambitionasem si-i iesisem in cale asa, ziua-n amiaza mare. Neagra, tremuratoare, cu ochii goi. De buna seama, nemiloasa. Doar coasa-mi lipsea din spinare. In locul ei, element cu totul neasteptat, aveam un rucsac. Negru, ce-i drept, si el(tre sa fac ceva cu garderoba toamna asta!!!). Poate ca, minune a tehnicii, aveam totusi o coasa telescopica stransa in rucsac? Nu. Nu. Batranul clipea, de data asta, usurat si fericit. Uite ca viziunea cumplita trecea mai departe. Se balabanea in jos pe scari, ca trasa de o ata. Poate spre o alta victima nefericita. Cert e ca el, batranul, scapase si de data aceasta, ca prin minune. Lovit de o bucurie nebuna, a-nceput sa alerge si sa faca salturi elastice in lumina calduta ce ramanea sus, in spatele meu, la gura metroului. Trecatorii, incomodati de rosiile si cepele ce se revarsasera din sacosele zgatiei de mosneag, treceau batosi, cu capetele cat mai sus si umerii tensionati. Batranul a mai zburdat o vreme, s-a-ncurcat prin niste galeti cu gerbere intinse in fata florariei si s-a prabusit, fericit, pe asfaltul prafos. Probabil atac de cord, a zis medicul.

in metrou am avut acelasi succes, asa ca a trebuit sa fac fata unei duble provocari: sa ma tin sa nu dau la boboci si sa ma abtin sa rad. Calatorii de pe banca din fata se adunasera ghem unul in altul si aruncau priviri furise spre mine. Erau asa: o doamna la vreo 55 de ani, cu o bluza fara maneci, galben-lamaie, fusta cu imprimeu "jaguar" si sandale cu margele de sticla. un colt al gurii ii atarna in jos dezaprobator, cu tot cu ridurile maronii ca foaia de tutun. si-a tot dres vocea groasa, dar pana la urma n-a avut curaj sa spuna tare ce-i trecea prin cap in legatura cu femeile din ziua de azi si rolul lor in societate. langa ea era un... baiat. din ala, fluiera-vara de 30 de ani. mare, lejer burtos, rotunjit peste tot, cu privire bovina lucind acum a neincredere in proprii ochi si buza de jos cazuta de pe dinti. m-a privit fix, cu gura cascata ad literam tot drumul. mai erau o batranica si un batranel care-si aruncau discret privirile ba spre stanga, ba spre dreapta, o tanara care a urcat cu telefonul la ureche si a zis scurt: "si aaaa.... hai ca te sun eu imediat".

cand am intrat in curtea firmei am putut respira in voie si m-am putut in sfarsit sprijini ceva mai explicit de ziduri si alte obiecte inconjuratoare. n-am surprins pe nimeni, n-am ingrozit nici un suflet. m-am pus cuminte la calculator si, in mare, acolo am ramas. crantanind grisine. dietetice. cu ceai de sunatoare. imi plac colegii mei. mult. :)

marți, 31 august 2010

Mda, mare branza

aaaa, a venit-avenit toamna. ghiozdanele, codite, bentite, caiete proaspete, cu foaia bombata si lucioasa. minunat.

foarte important, as vrea ca de ziua mea sa primesc o plita de copt vinete si prajit paine. intrucat cea pe care am avut-o era cam proasta si am si pierdut-o la mutat, acum circa un an. deci, inutilizabila.

stiu ca, pentru urmatoarea zi de nastere, deja am cerut o gramada de chestii, precum predarea limbii romane in scolile din Romania; asfaltarea sau pietruirea, dupa caz, strazii Gabroveni; un cal cu fluier; un parfum de oaie si ierburi si unul de balega de vaca si ierburi; o ciocolata mica in fiecare marti, intelepciune si liniste sufleteasca pentru motan etc.

dar uite, vine o vreme cand ai mare nevoie de paine prajita, intru combaterea efectelor pe care o mancare expirata, consumata cu buna stiinta asa, de test, le poate avea asupra organismului. varianta scurta si lalaie, ca e destul de greu sa te aduni dupa ce ai stat toata noaptea cu capu-n veceu si pisica incurcandu-ti-se printre picioare:

am gatit, in aceasta dimineata tarzie de toamna incipienta, paine flambata. ca altfel nu stiu sa-i zic. am pus-o direct pe ochiul aragazului si, culmea, a luat foc pe la margini cu niste flacarui portocalii, foarte fotogenice pentru cine s-o pricepe. n-a fost cazu. e. chestia e ca flacaruile nu s-au stins nici in farfurie si acu m-am fript la limba. si nu-mi place. iar branza nu s-a topit pe paine cum ar fi trebuit.

vreau o plita rotunda, din fonta, cu gaurele mici, cum are mama. am auzit ca se gaseste prin piata, dar n-am vazut niciunde.

multumesc.

sâmbătă, 17 iulie 2010

paznicii


-A miscat!
-Nuuuuu...
-Ba da, iti spun, a miscat, uita-te la coastele ei, la a patra, a tresarit.
-Aha, acum da. Atentie!

Al treilea dormea mai departe, linistit, cu nasul lipit de asfaltul caldut. Firisoarele de praf se rostogoleau periodic in dreptul narilor. Din cand in cand, stranuta scurt si blana densa i se aduna pe corp ca o plapuma pe care o tragi pana la barbie, ca sa te invelesti mai bine. El era cel mai batran si cel mai obosit. El descoperise totul. Orasul era o imensa gradina zoologica prin care zebrele umblau bezmetice si, din cand in cand, incercau sa evadeze. Oamenii le desenau ici colo, pe la intretaieri de drumuri sau pe langa cladiri mai mari, fara un motiv serios, doar pentru placerea lor. Unde li se parea lor potrivit, rastigneau peste noapte cate o zebra in dungi albe peste strada gri. Cele vechi acceptau incet-incet robia asfaltului in care se scufundau domesticite. Cele tinere se zbateau, tresareau presimtind apropierea fiecarei masini. La orele cu trafic intens era o grozavie! In schimb, erau foarte fericite vara, cand copiii scapau pe jos cirese, sau iarna cand de pe covrigii fierbinti se scutura mac copt cu sare. Straluceau si se-ntindeau ca proaspat vopsite. Recunosteau de stapani doar cainii vagabonzi, plini de zgarieturi, prafosi, terfeliti si ciuruiti de zeci de purici. In fiecare noapte, zebrele din tot orasul puneau la cale cate-o rascoala. Incepeau pe la amurg, cu miscari usoare, sa se dezmorteasca, apoi deodata sareau in sus. Nechezau puternic, tropaiau, scuturau din coamele scurte, se aruncau in aer si se-nvarteau descompuse, la cativa metri de pamant. Masinile treceau rar, iar soferii, in lumina slaba, nu banuiau nimic. Injurau, cel mult, primaria. Copiii, adormiti prin paturi, in spatele ferestrelor galbui, simteau totul. Se foiau nelinistiti prin somn si visau drumuri late de pamant batatorit, campii cu trifoi si iarba marunta, pietre lucioase de rau, leagane de sfoara si fasii albastre de cer. Le mirosea a primavara si vant care aduce ploaie. A doua zi se trezeau indispusi, cautand intre cei patru pereti verticali ai camerei de bloc tot ce visasera. Refuzau mancarea, jucariile si jocurile in care adultii incercau sa-i atraga. Pe vremea cand erau copii, o parte dintre adultii astia nici habar n-aveau de zebre, iar alta parte obisnuiau sa se incaiere sau sa bata mingea, fara nici un pericol, pe mijlocul strazii, chiar peste zebre.

Fiecare caine de pe strada isi amintea, prin genele lasate de stramosi, de cate un stapan dintre cei care traiau in uriasele turnuri compartimentate. Daca ar fi ramas paznici in curtea lor, cum obisnuisera generatii intregi, ar fi latrat dupa pisica, ar fi certat gainile, ratele sau oile prea nataflete ca sa-si gaseasca drumul la culcus. Lucrurile s-au schimbat. O vreme nu si-au gasit locul, pana intr-o seara cand au descoperit prezenta tot mai numeroasa a zebrelor si petrecerile lor naucitoare. De-atunci, au in grija tot orasul.

miercuri, 30 iunie 2010

fiecare copil sa poarte in ghiozdan: cartile, caietele de curat si murdar, guma, creion, stilou, liniar si o curte in care sa se joace, la nevoie

o zi frumoasa de vara. statea sa ploua. doi copii (8 si 5 ani)in vacanta, de distrat printre blocuri. o cutie de creta + o parcare goala, asfaltata decent = desenam un castel mare, uraaaaaaa uraaaaa.

terminasem conturul castelului, inscriptia de pe poarta si impartirea camerelor. ceva de vis. tocmai incepusem sa-l mobilam, frumos, cu scaune terminate in gherute de pisica. dar, deodata, din scara blocului iese Baba Naibii. Scunda, roscata, tunsa pana la nivelul barbiei, cu carare batatorita pe mijlocul scalpului. Clonc-clonc ii sunau oasele in timp ce se indrepta spre noi. "Buna ziua", zic eu ca sa-i fac o bucurie (pai de-aia, ca m-a mancat in fund!). "Mdeeee", zice baba. "Buna ziua, da ce-i cu uratenia asta pe jos? Ia va rog sa nu mai faceti mizerie aici la mine". "Pai nu, ca suntem cuminti, desenam cu creta" "Vad. Da ce urat ati desenaaaaat! Faceti mizerie, asta faceti! Fie-mea matura parcarea asta in fiecare dimineata! Hai, nu mai faceti mizerie, hai, va rog, plecati de-aici". Fetele sopacaiau ca cica "baba nesimtita, ceeee, castelu nostru e urat?!?!?!"

Proteste, fosgailei, reprosuri, batut din gene. Degeaba. Replica finala a babei: "Sigur ca si eu am fost copil. Da eu nu ieseam din curtea mea! Eu ma jucam la mine-n curte, nu ieseam pe strada sa fac mizerie, eram ascultatoare!".

(Pe de alta parte, noi tocmai ce veneam din curtea bisericii Popa Soare unde incinsesem un sotron cu chiote si strigaturi, fara sa ne zica nimeni nimic, chestie care ne incurajase.)

Am parasit campul de lupta si ne-am dus sa facem animale de plastilina la noi in casa, la etaju unu. In mai putin de o ora a inceput ploaia si a spalat tot.

marți, 29 iunie 2010

la hahaiala cu nordicii

"desprinse dintr-o vesela poveste suedeza" - zice titlul unei reclame la niste scaune de plastic (?) de la ikea.

o veselie pe oamenii aia ceva de speriat. asa am auzit. nu erau suedezii pe la varful unui top al tarilor cu cei mai deprimati oameni? nu sunt ei ceva urmasi de vikingi incruntati care numai de glume n-aveau chef din cate am inteles pe la istorie? nu e un frig si-un intuneric de-ti vine sa-ti bati pisica pe la ei? nu ies de la ei pe banda trupe de rockeri incruntati de ti-e frica sa dormi cu ei in casa?

ce e vesel la suedezi? hai sa facem un concurs. astept sugestii. ofer o carte care mi-a placut mult.

p.s: cei trei ursuleti si piticii din alba ca zapada oare pe scaune de plastic verzi, galbene si roz stateau?

duminică, 27 iunie 2010

sensul padurii


daca m-as mai apuca de o scoala organizata, despre asta as scrie. despre ce relevanta mai are padurea ca simbol. ce ne mai e ea noua, pe langa sursa de oxigen si obsesie ecologista. n-o sa avem niciodata destui copaci, desi daca fiecare dintre noi ar planta un copac-doi, se pare ca am fi "acoperiti". ne-am aranja confortabil relatia cu padurea. sursa noastra de oxigen. plamanul verde-sanatos. mult plaman sanatos o sa ne faca bine-fericiti, impacati.

padurea a ajuns pe lista de simboluri pentru ca ofera adapost, pentru ca e un loc de adunare - un sistem, la fel ca un oras, pentru ca e greu de descifrat, daca nu-i stii regulile, pentru ca traversarea unei paduri era candva o incercare.

nu mai e o incercare de cand animalele salbatice s-au cumintit sau au disparut pur si simplu, incaltarile nu mai sunt din coaja de tei, fier sau otel, bocceaua s-a transformat in rucsac cu sapte mii de buzunare, gaici, capse si fermoare, iar codrul de paine a fost inlocuit cu batoanele energizante.

trecerea padurii se face fara alta presiune decat terminarea zilelor de concediu.

trecerea se face in gol, pentru ca deja au fost facute si refacute mai multe harti ale zonei, oamenii care se afla de partea cealalta au hrana, medicamente, doctori si tot ce le mai trebuie, cai de acces la eventuale rude sau prieteni exista.

nimic din padure nu participa la trecere. nici macar apa de pe la izvoare si paraiase, pentru ca o regula importanta a supravietuirii este sa nu cumva sa pleci fara apa.

se merge regulamentar, pe poteca. tot de acolo se fac poze, care apoi se descarca, la cateva ore sau zile dupa trecere si se analizeaza. lumina, unghi, contrast, compozitie. esenta padurii este carata, pe cat posibil, in vizuina, transata, grupata si pusa la pastrat.

sunt oameni care se ocupa cu repopularea padurilor cu animale salbatice carnivore. si periculoase pentru om :) prezenta acestor animale ar reda padurii demnitatea pierduta. fiorosenia. animatia. provocarea. pentru ca omul sa poata vedea, in trecere, cum arata o "padure adevarata". fabricata special pentru el. care are pusca, bocanci si un foarte eficient invelis protector, din plastic. in care nici macar nu transpira, pentru ca e o vraja la mijloc.

ciupercile sunt contaminate cu aluminiu, sau asa ceva, o chestie nasoala de la poluare. pe zmeura a facut pipi ursul si risti hepatita sau paraziti intestinali. apa da encefalita sau dizenterie. copacii sunt o resursa de oxigen si material pentru constructii, la alegere. foarte importanti. fiecare copac conteaza.

padurea nu e cu nimic diferita decat un muzeu oarecare. ne cresc muzee peste tot. muzeul lingurilor, muzeul licuricilor, muzeul statuilor din comunism, capitalism, plin de depozite si pereti tapetati cu fotografii. uitati aici - asta se numeste.

ma intreb daca mai are sens sa visezi paduri ca simbol al ceva, orice. ratacire, labirint, dezvoltare personala, loc al genezei, adapost, cand din toata padurea nu iti ramane decat un morman de frunze uscate.

care nu fac nici macar fotosinteza.

vineri, 14 mai 2010

Frumoasa capitala adormita


demult tare, cand nici macar nu se stie daca existau pureci potcoviti cu potcoave de fier, pentru ca din acele vremuri indepartate nu ni s-a pastrat nici o marturie, intr-atat de indepartate fiind ele, se afla pe pamantul asta un satuc. si-n satuc, un spiridus. greu de crezut, poate, dar spiridusul nu era nici roz, nici verde, nici de aur, nici din raze de luna. nu. spiridusul acesta era gri-cenusiu. nu-i placeau nici comorile, nici descantecele, nici povestile cu zane, iar copacii si curcubeele in interesau numai in scop decorativ. pentru ca, da. spiridusul nostru era pasionat de arhitectura si peisagistica. doar ca, desigur, in acele vremuri, nu se pomeneau asemenea cuvinte si indeletniciri.

astfel ca spiridusul n-avea nici de la cine invata, nici cu cine vorbi despre cea mai mare placere a vietii lui: sa construiasca gradini si case una langa alta astfel incat cei care treceau pe langa ele sa zambeasca, sa se insenineze, sau doar sa ridice capul pentru o clipa din gandurile care ii framantau.

a facut si greseli, a pierdut din vedere una-alta, cateodata a fost nevoit sa se ascunda sau sa traiasca departe de casa lui. intr-un an, era cat p-aci sa moara prajit intr-un incendiu. apoi cu greu a supravietuit unei epidemii de ciuma.

din fericire, era nemuritor, si toate astea veneau si treceau si in general el isi vedea de munca lui. satucul crescuse si se facuse targ. targul se marise si el si se facuse oras. spiridusul intruna lucra, aranja, modifica, desi nimeni nu stia de asta. daca mesterii platiti de un om sa faca o casa lasau cateodata munca deoparte, trageau o tuica doua si-apoi treaba iesea prost, peste noapte, spiridusul nostru care invatase si zidaria, si tamplaria si toate celelalte meserii, indrepta tot ce era de indreptat si chiar isi permitea, pe ici, pe colo, sa infrumuseteze casele ridicate.

sau daca intr-un loc casele se inmulteau prea mult si pamantul nu mai putea sa respire in voie, spiridusul facea ce facea, lua casa cu hambare si grajduri cu tot pe sus si o muta binisor ceva mai intr-o parte. astfel ca fiecare om avea gradina si livada lui, mai mica sau mai mare. florile aveau unde sa infloreasca, pasarile unde sa ciripeasca si greierii sa se cuibareasca.

toate astea se intamplau incet, cu fiecare zi care trecea. spiridusul avea mult de munca si tot timpul era ceva de indreptat. poate nu azi, poate nu maine, dar pana la urma tot ajungea si repara gardul scolii, clopotnita bisericii si balconul casei lu nea gheorghe care se facuse, intre timp, telegrafist.

satucul crescuse mare, foarte mare si de ceva vreme i se spunea capitala. capitala era vesela, frumoasa si vioaie, ca nu-nchidea un ochi toata noaptea. ziua zidurile ii straluceau in soare si sorbeau fericite mirosul violetelor vandute pe la poalele lor. stradutele ii erau pline de cantece si oameni care se plimbau linistiti, cate doi, cate trei, cate sapte, invartind pe degete manusi de ata, bastoane sau umbrelute cu dantela. spiridusul era fericit si avea tot mai putin de munca. oamenilor le era bine aici si strainii de loc veneau si ei sa vada si sa se mire de capitala si frumusetea ei. multi se indragosteau si ramaneau langa ea. spiridusul ii ajuta si pe ei, cum putea, sa-si gaseasca un loc potrivit.

ce sa vezi insa! vremurile fericite s-au terminat. la una dintre portile orasului, a aparut o baba cumplita, cu o gura ca un lighean de rufe - cascata si fierband de bulbuci. leganandu-se pe picioarele cracanate, baba a patruns pana in inima capitalei. acolo s-a asezat in curtea unei case. "hm, si-a zis. frumos. aici ar trebui sa locuiesc eu. ma si mir cum de nu m-a poftit nimeni sa ma asez aici." cativa oameni care treceau prin apropiere si-au auzit-o au ras. apoi un copil i-a aruncat in poala un pui de broasca. capitala isi strangea strazile cu frica si tristete la fiecare pas al babornitei. care, desi slaba si zdrentaroasa, purta niste cizme grele, cu talpi de plumb. spiridusului nu i-a placut de ea, asa ca nici nu s-a gandit sa o ajute sa-si ridice si ea o casuta, cat de mica. astepta cu sufletul la gura sa o vada plecata.

baba insa si-a facut culcus sub scara unei case. acolo a boloborosit, a fiert si-a framantat si din descantecele ei a iesit un fus. cu fusul acela s-a dus ea, lipa-lipa, si-a batut pragul casei de trei ori. pentru cateva clipe, oamenii au inghetat. cele trei batai de fus se auzisera tare, pana dincolo de marginile orasului. legumele au putrezit in pamant, fructele s-au uscat in copaci, copiii s-au pus jos si s-au topit pur si simplu.

capitala a adormit. oamenii si-au continuat vietile de pana atunci. baba a mai facut o vraja si piticul a ramas prins intr-o pivnita care s-a si prabusit in jurul lui. n-a murit, pentru ca n-avea moarte. dar n-a mai putut iesi de acolo. casele au imbatranit, peretii au inceput sa se crape, oamenii au inceput sa construiasca dupa cum s-a priceput fiecare, dupa sufletul lor. baba a mai trait ani buni, dar pana la urma a murit si ea.

fusul a ramas exact pe locul unde l-a aruncat baba. pe langa el trec zilnic oameni care ar putea sa-l ridice si sa-l puna pe foc. sau sa-l ingroape. atunci capitala cea frumoasa s-ar trezi. casele n-ar mai lancezi cocosate. maidanele si daramaturile s-ar face iar gradini si spiridusul ar putea sa iasa la lumina.

oamenii nu stiu povestea asta, sau nu cred in ea. sau poate le place mai mult capitala asa, adormita, pentru ca pot sa faca din ea ce vor. cel mai probabil, nu ridica fusul din lene.

ciudat e ca nici eu nu l-am ridicat. inca mai e acolo.

marți, 11 mai 2010

Grup statuar in Parcul Iorga


Bunica tricotand o pereche de chiloti noi, fucsia, pentru nepotelul adormit.

sâmbătă, 8 mai 2010

vineri, 30 aprilie 2010

Din seria de lucruri pe care as fi vrut sa, dar nu le-am pozat de frica

Saorma cu orez. Asta se lauda ca au in meniu baietii si fetele de la King Chicken-ul de pe strada mea. E, sa nu fim modesti, strada Mea este de fapt bulevardul Meu, dar parca suna ciudat.

da, pai am descoperit ca astia au facut saorma cu orez, n-am mancat, normal, ca-mi suna odios, si nici n-am intrebat cum e, ca-mi venea sa rad. rau. Dar mi s-a lamurit in sfarsit misterul aparitiei unei Saormarii in Curtea unei Biserici din Pitesti, orasu Meu. Daca se poate saorma cu orez, precis se poate si saorma cu arpacas. Iar asta ar fi cheia, legatura intre saorma si biserica. Biserica Ortodoxa Romana pur si simplu a inteles ca, daca vrea sa recastige sufletele tinerei generatii, trebuie sa se adapteze la cotidian. Si a creat aceasta Saorma cu Coliva.

marți, 27 aprilie 2010

mosul cu patruzeci de cantece

Eram cateva sute, insirati pe camp si pe treptele alea nenorocite pe care am condus-o pas cu pas pe Doamna Grasa de la Opera. Fiecare trebuia sa ajutam pe cate un cetatean mai slab sa treaca cu bine. Mie-mi picase doamna asta de care ma abtineam cu greu sa rad cateodata, de care trebuia sa ma tin scai si sa o trag de mana ca de funia unei vaci ca sa nu muste din batonul de ciocolata pe care i-l oferise cineva, cu o treapta mai jos. Una dintre rochiile mai groase, pe care o avea pe deasupra, cea gri si moale, i-a cazut in urma, ca o piele de sarpe. "Las-o!", mi-a zis, "N-o mai vreau, mi-e cald. si si-asa e urata" Ramasese acum intr-o rochie roz inchis, un model african, in care nu parea sa fie un corp, ci o masa mare de carne inconstienta.

Sus am ajuns pe un platou cu iarba batatorita si uscata. Ici colo, chelise complet. Cat urma sa stam aici? Unii poate se gandeau sa ramana. Trebuia sa traversam campia spre muntii din fata. Fara sa uitam de muntii din dreapta, pe care trebuia de asemenea sa-i parcurgem. Cativa se uitau lejer infricosati. Statea si sa ploua. Se adunasera si niste nori negri. Mie muntii aia mi se pareau ceva mai inalti ca niste dealuri si deloc abrupti. Niste tringhiuri cu varfurile boante. Unul dintre varfuri, am observat, nici nu era de fapt creasta, era un simplu acoperis de fabrica, deasupra unui geam/horn din care iesea fum.

M-am retras sub acoperamantul improvizat din paie si prelata, pe langa mosul care stia pe de rost 40 de cantece. O gramada umblatoare de ciolane grele, trantita acum intr-o parte cu o oala de vin in mana. Cativa barbati jucau ceva si stateau de vorba cu el. Ii impresiona pe toti, pentru ca lor 40 de cantece li se parea mult. Asteptam cu mare curiozitate sa-l aud cantand, pentru ca mie 40 de cantece mi se parea putin si banuiam ca modul in care le canta trebuie sa fi fost cheia. Cumva mi-am dat seama ca batranul nu era nimic extraordinar, ci doar un fel de legenda, un loc comun de care oamenii se obisnuisera sa se extazieze, cam ca slanina cu ceapa. Intre barbatii aia si mos, mai retrase, erau un lighean cu apa si un tuci, acoperite cu o tabla. Acolo se adunasera trei pisici si se lingeau de zor. Oamenii umblau pe-afara, in ciuda unor stropi mari de ploaie care izbeau din cand in cand. Barbatii au spus ceva rautacios la adresa pisicilor. Una dintre pisici a stranutat. M-a inveselit cu asta si-am iesit si eu afara.

Muntii erau la fel de pitici. Oamenii isi faceau la fel de multe griji, la fel de inutile. Noi ce cautam acolo? Pentru ce calatoria asta peste platoul cu tufisuri in care tropaiau, ascunse, camile si peste muntii cu cosuri de fabrica? Unul dintre noi, care intamplator era sotul meu, trebuia sa plece pentru multi ani. Poate toti. Pentru ca trebuia. Nu peste munti, mult mai departe de muntii aia. Pentru asta se pregatisera si mosul cu patruzeci de cantece si cetatenii care fusesera stramutati, in frunte cu doamna grasa de la opera, si cele doua mese grele de lemn, cu picioare sculptate, la care abia acum ma uitam si ma intrebam cum au reusit sa le care pana aici. Unul dintre picioarele mesei era rupt. "S-a rupt cand am bagat chitara in priza si am facut primul acord, pentru concert". Atunci am vazut si peretele de boxe stivuite in spatele meu. Pe-astea cum le-au carat? De ce? Inseamna ca nu eram asa de fugariti de fapt? Fugeam sau nu fugeam? Refugiati pusi pe distractie. O retragere relaxata, poate doar o simpla excursie. Pentru asta pleca el in pustiu atatia ani? Ca sa salveze asta? De fapt era chiar frumos si nu ma revolta decat pe jumatate. Chiar ma durea in cot, de fapt. Era treaba lor ca se carasera cu boxele si instalatiile. Oricum drumul lui nu-l stia nimeni, si nici unul nu urma sa mearga cu el. Numai eu stiam ca avea sa dispara pe neasteptate si sa porneasca in adevarata calatorie. O fi stiut mosul si cantecul ala sarman cu ploaia rara care ploua-n casa?

Cand ma trezesc inainte sa termin visul mi se intampla cateodata sa raman putin in el, cu o parte din mine si atunci trebuie sa incerc sa intru inapoi, ca sa pot iesi apoi cu totul si sa nu raman la granita. Ca si cum mi-as fi prins piciorul in niste ierburi, am tras prea brusc si am dizlocat glezna. Trebuie sa ma intorc, sa ma asez si sa pun osul inapoi in articulatie si abia apoi sa plec, altfel schioapat toata ziua, sau toata saptamana. Cateodata nu reusesc si cand ies pe strada sunt doar pe jumatate. Si e destul de greu.

joi, 22 aprilie 2010

verbe

a fugi de, dupa, spre ceva.

a alerga se poate fara sa insemne nimic.

duminică, 11 aprilie 2010

vand casa in bucuresti. central (str. Visarion colt cu bd Lascar Catargiu)

fiaaare vechi lo-oooooooom. cine nu e gata, il iau cu lopata.


in vremuri bune.


mesaje de la fantomele furioase.


ca gandaceii la soare, prin centrul capitalei.


"le violon fremit, comme un coeur qu'on afflige"


posibil fericitii beneficiari, sau doar vecini de curte.

vineri, 9 aprilie 2010

io

a trebuit sa fac 26 de ani si 4 luni ca sa-mi dau seama ca nu-mi plac chestiile foarte picante si ca mult ardei iute cu mult piper cu mult ghimbir etc. nu inseamna mancare buna. iata, atat de usor se atinge un nou prag de maturitate. sa ne traiasca! :)

joi, 8 aprilie 2010

O piesa care ar trebui sa se joace in gand


In particular. Adica fiecare in gandul lui. Cel mult in doi, dar cu mare grija.

Din pacate, piesa a fost jucata pe scena, la vedere, cu voce tare. Cu voce isteric de tare. ATI URLAT VREODATA CUVINTE DE DRAGOSTE UNEI PERSOANE??? MULTE, UNUL DUPA ALTUL, FARA CA DISTANTA SAU ZGOMOTUL DIN JUR SAU ENTUZIASMUL PERSONAL SA O CEARA?

Doi actori tineri, draguti, poate cu potential, cine stie, candva, au urlat in aceasta seara o piesa de teatru despre dragoste, joc, inefabil, miraculos. Poate asa i-a pus regizorul. Poate asa au putut ei. Poate asa au inteles toti trei textul. Intamplator, unul dintre textele mele preferate. Cartea care s-ar putea sa fie, pentru mine, cea mai misto pe anul asta. Din alea pe care nici macar nu pot sa le imprumut de dragi ce-mi sunt, iar cei care vor, totusi, sa vada ce-i cu ea, o citesc langa mine, in picioare.

"Asta inseamna ca..." "Asta nu-nseamna nimic, domnule", cu mentiunea "(il bate delicat pe obraz)". Asta s-a urlat de parca el o urmarea si ea se apara. Asta era, pentru scena aia, una dintre bucatile care stabileau rolurile, tonul, atmosfera. In piesa asta se canta la saxofon. Sa-xo-fon! Nu la chitara electrica, nu la toba mare, nu pe Mtv. Cum au legat oamenii astia saxofonul de isteria ochilor holbati si a racnetelor disperate, nu mi-e clar. Spume la gura mai trebuia sa faca doamna cand l-a rugat "sa spuna duios -a- ".

Cand joci o scena in care stai relaxat in pat, trebuie musai sa stai incordat ca sa se vada cat de intens traiesti relaxarea? "Uite dom'ne, asta-i relaxarea. Vezi ce-ntins tin piciorul? Ete asa e cand esti relaxat. Expresiv, expresiv, sa se vada, sa-nteleaga si baba Rada."

Ah, saxofonul! Saxofonul din piesa a reusit sa mutileze "Summertime", accidental un cantec la care, la fel, tineam in mod special.

Decorul: aproape totul alb. tesaturi diferite. Tifon, satin, bumbac. N-a fost cazul. Replicile intrau incaltate cu bocanci.

Ar fi fost misto daca regizorul si actorii ar fi citit piesa de curand. Nu s-o faca din amintiri, cum banuiesc ca s-a intamplat. Sau s-o citeasca atent, nu in metrou, la coada la pasapoarte sau la bere cu prietenii.

Toti avem pareri diferite despre carti, inteleg, e normal sa dai de interpretari diferite de a ta. Dar daca ce scoti din Hamlet e "a fi sau a nu fi"...

Ei, si cam asa.

Toata piesa am mirosit marul pe care l-am primit la intrare. Avea legatura cu povestea. Am sperat ca la un anumit moment, toti spectatorii ar fi muscat din merele lor. Majoritatea le-au mancat insa inainte sa inceapa spectacolul.

miercuri, 31 martie 2010

padurea brazilor verzi

acolo se duce o lupta intre ratoni - creaturi cu blana si un fel de oameni - creaturi roz, fara blana, fara haine, doar cu niste papioane la gat. atat ratonii cat si oamenii au nasul mare, de forma unui robinet. a! muierea-om are haine - maieu stramt, cu decolteu in V, ca muierea-raton (melissa, ma-nnebuneam dupa numele asta in copilarie)+ pantaloni scurti rau de tot peste niste picioare kilometrice. roz. are ochi frumosi - sugereaza desenul. dar, pacat de ea, are un cap cat o banita si acelasi nas-robinet, urias. am uitat cum o cheama, dar nici nu conteaza. important e ca e urata foc.

filmul incepe cu ratonii maturi: Ralph si Melissa. la pescuit pe lac. Intr-o relaxare vecina cu apatia, zic ei: meeee, ia hai saa... a? hai sa i-o coacem lui Cyril (omul-rau) aha. hai. da de data asta, sa l terminam, sa fie definitiv. a ha ha. sa nu stie ce l-a lovit. a ha ha ha. aaaa... rad ratonii.

Cei Trei Purcelusi securisti aud planul diavolesc al ratonilor, se infioara, se-nvartesc de cate trei ori in loc si hatz! calare pe motocicleta si fuga la Cyril-Seful sa raporteze.

Asta - Cyril, creatura om cu nas robinet, roz la culoare, e afaceristul malefic. In lupta declarata cu ratonii pentru ca vrea sa le haleasca padurea. Cyril are un dinte de aur, cearcane enorme si trabuc. Are si un fiu, Cedric. Un tocilar fletz care colaboreaza cu ratonii-inamici. Si e indragostit de muierea-om cea hidosissima. cu care nu se pupa cand se vede. pentru ca e un film de desene pentru copii. si pentru ca amandoi au nasul mare. si pentru ca, probabil, ii e frica sa nu cada ditamai capul aleia peste el. Asa.

deci incepe conflictul. Cyril trimite o hoarda de ursi deghizati sa afle planul ratonilor. Ursii deghizati sunt echipati -surpraaaaiz!- cu un singur aparat de fotografiat. evident se ciomagesc intre ei care sa tina aparatul. cu care nu pozeaza decat cozile celor doi ratoni batrani.

ah, aici vad c-am uitat sa vorbesc de personajul principal - ratonul tanar. Benoit! fara de care padurea brazilor verzi ar fi linistita, zice genericul. eu zic ca la cat de flower power e filmul, ar fi in coma profunda si depresie iremediabila.

benoit ratonul nu are, vai, nici o iubita, dar are un tricou cul, rosu, cu initiala pe piept. daca n-ar fi raton, ar fi probabil super dragut.

mare alergatura mare. cyril afla ca fi-su comploteaza cu ratonii sa puna planu in aplicare, porcusorii securisti dardaie din fundurile lor piftioase, ursii se dau cap in cap prin padure, benoit pune dinamita langa o usa deschisa si-l elibereaza pe cedric din arestul parintesc. mega tensiune. coloana sonora moderna, cu basi, ceva pop-rock alert.

care era faza: cyril descopera locul de adunare al complotistilor. se repede-ntr-o cutie mare cu aspect periculos si ce sa vezi! inauntru era un tort. la fel de apatici, sa daca vreti senini, ratonii si celelalte personaje striga: aaa pai surpriza. la multi ani de ziua ta. sa fii sanatos.

in ce lume se-ntampla de-astea, duamneeeee??!?!?!?!?!

in orice caz, au fost niste desene misto si si-au facut treaba - green planet foreveeeeer. fara exclamatii. ca nu-s benoit.

marți, 23 martie 2010

N-am ajuns la Dr. Parnassus

Ai baut ceaiul? Da! zic eu si ma uit lung in cana aproape plina cu zeama de plante si frunzulite atarnand pe fundul ei. Bravo, zice el multumit. Ca Celalalt n-a vrut. L-a dat pe jos.

Primisem ceai pentru ca era frig. Tocmai fusesem salvati. Trebuia sa ne creasca cumva temperatura corpului. Am baut ceaiul cu mare placere, ramasese numai zeama aia din el. Dupa ce mi-a zis cumva mustrator ca Celalalt nu bause ceaiul, am baut constiincios restul de lichid din cana, cu tot cu frunzele si coditele fierte. Avea gust de sovarv.

E bun? Mhm. Mi-a amintit de munte.

Hai, acum trebuie sa coboram, ne pregatim pentru diseara.

Sigur ca mi-era frica. Am coborat intr-un fel de beci-camara-piata. Stiam unde sunt. Dar m-am facut ca nu observ nimic. Ca e totul perfect normal. Sa-i dau totusi ceva, pe altcineva, o gogoasa, iar eu am sa scap strecurandu-ma afara din ea.

Am luat un accent frrrrrantuzesccc si am inceput sa numesc si sa controlez toate tarabele.

Morrcovi. Frumosi, de supa. Preparati supa?

Poate, probabil.

Hmmmm vitell merrge minunat cu masline si prrrraz. Imi venea sa rad de felul in care vorbeam. Imi crescusera pantaloni trei sferturi de catifea rosie, si niste pantofi negri de lac de la primul "rrr". Totusi, la suprafata nu radeam. Imi venea doar sa rad. Imi venea. Ca atunci cand aproape iti vine sa stranuti dar e numai o impresie. Radea ceva foarte ascuns, obosit in interior, gata sa se predea, dar eu nu radeam nici macar in gand. Eram serioasa, preocupata.

Verrzele-astea, sunt verrrze, nu-i asa? Ais, ais, ait, ayons, ayez, aient. Atentie la timpul verbului, ateeeeentie, daca gresesc ceva...

O, desigur, raspunde el. Niste verze pentru salata. Si mai incolo?

Ah! Dar iata si dovleci?! Sunt minunati! Ce arrmonie! Perrrfecti. Coaja fina, incretita spre coada ca o boneta, portocaliu stins cu reflexe verzui, coada - un pic tepoasa. Da, da, niste dovleci foarte reusiti. Va felicit, domnule.

Aaa, multumesc. Multumesc!

Darr pentru ce dovleci aici? Doar nu gatiti cu ei? Prrrajiturrri stiu ca nu se preparrr a aici.

Ei bine, ia uita-te cu atentie la sticluta asta. Ce scrie pe eticheta?

Nemaipomenit! Ulei de dovleac! Nu stiam ca se foloseste. Ati fi atat de bun sa ma-nvatati si pe mine o reteta?

Desigur, desigur, dar mai intai, sa mergem pe culoarul acesta, sa vezi si Cuptorul. Pe-aici, printre capetele astea cenusii care atarna din tavan. Cat de aproape de realitate sunt cioplite, nu-i asa?

miercuri, 17 martie 2010

solutii alternative

azi a fost zi de tratamente cosmetice.

in primu rand m-am sculat cu 1 ora intarziere, desi eram treaza de la 8. am insistat sa raman in pat, cu plapuma peste cap, ca sa-mi fac somnu de frumusete. speram ca macar bunele intentii sa mai repare cate ceva (ma trezisem pe la 5 sa merg la pipi, ocazie cu care m-am vazut si-n oglinda si... na. nu era bine).

mai tarziu, timp de 45 de minute si apoi, dupa o pauza, inca 10, am masat si tratat epiderma de bronz a unei statui din parcul Cismigiu. Mai exact doamna care se spala la izvor. Aia draguta, cu coc in varful capului. Eu am propus sa suflam baloane de sapun Spre statuie, iar Mara a hotarat ca e mai bine sa ii administram cu betisoarele de suflat solutie din tub, cate putin, pe toata suprafata corpului. Jur-imprejur, milimetric. N-a mers chiar cum ar fi vrut ea, pentru ca in stanga statuii era o baltoaca de proportii. In fine, ne-am descurcat. Doua perechi de pensionari s-au oprit din plimbarile lor ca sa ne felicite pentru initiativa noastra de crestineasca igienizare a statuilor din Cismigiu. Incurajata, Mara a zis ca neaparat trebe sa trecem pe la toate statuile din parc si sa le tratam cu solutia de facut baloane. M-am facut ca accept si am dus-o la statuia unui domn urat, care avea o samanta de dovleac in nas. A fost de acord ca statuii-domn i-ar fi mai de ajutor un doctor de sinuzite si a renuntat la extinderea proiectului.

Astfel intaratata, m-am oprit, in drum spre casa, si-am luat oo de la magazin. zece bucati! albusul face bine la tinerete. intinereste tenul. am citit pe net. si pompierii folosesc, asa zice.
in continuare. am spart un ou. am extras albusu. am incercat sa-l amestec, conform recomandarilor, cu miere. n-a vrut frate! l-am batut cu furculita, dup aia am incercat sa amestec la lingurita, am zis ca aplatizeaza. mierea isi schimba forma, ce-i drept, dar nici gand sa se amestece cu oul. era gramada ba folomoc in lingurita, ba lipita pe spatele ei. ce sa fac, am zis sa amestec cu degetu. bineinteles, mierea s-a facut un fel de funie care s-a incolacit in juru degetului.

n-am omogenizat nimic. dar poate ca o fi mai bine asa, oricum cu mierea, dupa povestea cu alergia la propolis, aveam niste retineri. daca maine ma trezesc tot cu cearcanele astea cat Glina, o sa-ncerc terapia Marei. Prea lucea statuia aia-n soare dupa ce-am terminat cu ea. Sa te tii clabuci la prima ploaie!

luni, 15 martie 2010

Seara de film cu pisica

Camera mea. Eu in pat. Intuneric. Vine lumina doar de la calculator.
Pe ecran, un om tot sufla o musca. Musca se plimba pe fata lui, pe langa gura. Asta, ars de soare, semi-barbos, balos, tipul-talhar nesuferit. Mie-n acest timp mi-era somn, dar imi doream sa vad filmul.

Sare pisica pe mine! Ii iau jucaria (a primit o jucarie noua in avans de Pasti). Arunc jucaria, fara sa ma uit, in intunecimile camerei. Jucaria e o sfera de metal, ca o cusca, in care e un soricut pufos.

Filmul arata cum zumzaie musca. Zum-zummmm- bzzzzzzt. Talharul pufaie. Pfiiiu – pfeeeee.

Matza sare iar in cele patru picioare pe burta mea. Printre picioarele ei vad cum talharu se stramba la musca.

Arunc jucaria.

Talharu sufla din coltu gurii spre musca.

Matza ma inteapa cu picioarele-n stomac.

Arunc jucaria.

Talharu se sterge la gura de musca cu umarul.

Matza pe tastatura, in contre-jour. Pe fundal, niste creste muntoase si cer albastru. Mama ta de matza!!

Arunc jucaria.
\
Prim plan pe musca.

Matza se aude rozand la jucarie in intuneric. Estimez ca langa dulap.

Prim plan pe musca in continuare.

Ma las in jos pe perna. M-as culca. Plapuma e rece pe afara si calda pe dinauntru. Mmm.

Tot prim plan pe musca. Musca n-are nici o treaba cu filmul. A calcat pisica pe butonu de pauza.

Dau play. Zboara musca. Pe barbie.

Pisica planeaza peste mine si laptop si aterizeaza la 2 milimetri de perete. Decent.

Arunc jucaria.

Adorm la film.

Pisica roade ba la mana mea, ba la jucarie. Ma trezesc, au.

Arunc jucaria.

Musca e pe o barna. Talharu scoate pistolul. Hai ma, chiar asa, trage in musca, nimereste, mare pistolar, gata personaju. Ieeeeee.

Imi dau seama ca e un film vechi. Poate primul film in care un om a tras intr-o musca la inceputu filmului si astfel a aratat publicului ca el e un pistolar foarte bun in acest film.

Pisica se uita si ea in ecran, in suspans. Ii vad fundul. Da din varful cozii.

Arunc jucaria.

Talharu nu a tras in musca. A prins musca intre gura tevii si barna. Musca bazaie inauntru.

Pisica se urca pe masa la cana cu apa.

Pocnesc pisica.

Talharu tine un deget pe gura pistolului. Musca bzzt-bzt inauntru pe teava. Talharu duce pistolul spre ochi. Sa vezi ca se-mpusca prostu’n ochi! Il muta spre gura. Sa vezi ca se-mpusca de fapt in gura! Il duce la ureche. Sa vezi ca-si trage un glont in ureche! Ce se-ntampla cu filmu daca asta se omoara ca prostu din greseala?

Pisica e pe masa, bea apa din cana.

Talharu nu s-a impuscat in nimic si a dus iar pistolu cu musca la ochi. Se gandeste. Intinde pistolul inainte. Sa vezi ca trage, musca moare calare pe glont, iar glontul se duce vaj vajjjj spre nicaieri, la dracu-n praznic in muntii din zare si asta-nseamna ca e un suflet care tanjeste dupa libertatea absoluta etc.

Pisica sare peste laptop si-l da cu cracii-n sus. Eu ies cu greu din plapuma in care m-am imobilizat voluntar. Caut jucaria. Arunc. Pisica dupa ea, se-mpiedica de laptop, gata sa-si rupa gatu. Laptopu e bine, ca e pe plapuma. Pisica scoate zgomote metalice. Trosnete. Deranj.

Ma scol. Gasesc pisica. Iau jucaria. Arunc jucaria in hol. Dispare jucaria, cu pisica pe urmele ei.

Pe ecran, alt om, filmat de jos in sus, canta la muzicuta, in plin soare. Cer albastru. Patru note. Se aude vantul batand in pustia preeriei. Cine dracu mai e si asta?!

Pisica vine cu jucaria. A scos coada soarecului printre gratii. E plina de bale. Coada e roasa. Pisica mesteca la coada si se cuibareste in coasta mea. Toarce.

Moare bateria. Aprind lumina. In jur, dezastru. Toate alea rasturnate de la jucaria pisicii. Cablu de la laptop – lesinat pe jos. L-a scos pisica. Hai, pa!

duminică, 14 martie 2010

vine vara

de ce au pisicile prostul obicei sa te muste de maini si de picioare in halul ASTA si sa numeasca asta joaca? nu-nteleg ce nu le e clar din "au, vita-ncaltata!" si zbuf din pat.

asa.

e.

sunt mai multe feluri de pauze, dar nu toate pot fi numite vacanta.

numim "zacere" orele/ziua/zilele in care, dupa o perioada de efort si agitatie continua stai in varful patului inconjurat de diferite aparate pornite toate in acelasi timp, carti, feluri de mancare. nu faci neaparat ceva, doar zaci. nu se poate spune ca citesti, te uiti la un film, scrii. respiri. te indopi, dar nesatisfacator si nu gatesti. dai multe clickuri pe net. pe orice. cauti "ferestre de tren" sau "tataneasa" pe google. intrebi pe mess: "ce faci?" si te cari imediat dupa.

numim "recreere" pauzele cu excursii. in care te duci dracului afara din oras, cam oriunde vezi cu ochii e bine, mergi, te cateri, topai, tropai, consumi multa multa energie, te faci ca porcu de sus pana jos si cand ajungi acasa apuci sa faci un dus si cazi direct in bot.

numim "sarbatori", doamne dumnezeule! perioadele de haos, turbulente si aglomeratie cand nu stii unde ti-e capu si unde coada, ai dormi, ai sta la soare, ai recupera povesti din timpul anului, ai vrea sa spui ceva important celor din jur, de care de altfel ti-a fost dor, DAR sunt prea multe ritualuri de indeplinit ca sa poti sa-ti permiti sa stai 5 minute linistit, ca omu, cu ochii in tavan si sa respiri aerul de casa normala si familista. in general, aceste perioade sunt, preferabil, urmate de o perioada de "zacere".

atunci "vacanta" numim mai mult o stare decat o insirurire de zile libere. ea survine neaparat vara. se manifesta prin faptul ca ai si timp de zacere, dar si chef de facut chestii. planuri, excursii, explorari, lucruri mici si imbucuratoare. mi s-a intamplat sa prind starea de vacanta chiar si iesind 5 minute pana la coltul blocului, sau mergand sa dorm la altcineva, in alt cartier.

am o amintire misto cu un inceput de vacanta, prin scoala primara.

ultima zi de scoala, vara. evident, eu luasem premiu, nici nu se punea problema altfel. habar n-am avut, pana prin clasa a 5-a, ce note primeam sau cand, dar luam constant premiul I. coronitele alea de garofite si albastrele miroseau superb, asa ca ciudatenia asta nu m-a deranjat niciodata.

pentru ca incepea vacanta, ne-a dat drumu mai devreme de la scoala, pe la 11.00. era racoare si mirosea a brad de la brazii mici din fata blocului si Bradul mare din dreapta lui. era si Soare. am urcat pe scari, am intrat in casa si sor mea se uita la televizor. am insirat niste scaune cu spatar in sufragerie si am scos toate prosoapele si servetele din dulapuri. am decorat scaunele. am facut pelerine. am adus si niste papusi. asta se chema ca ne jucam de-a mersul cu trenul. nu stiu de ce, poate pentru ca puneam scaunele unu dupa altul, ca pe vagoane. (in afara de mersul cu trenul propriu-zis, asta era jocul meu preferat.) in paralel, ne uitam pe Tvr la "O noapte furtunoasa". a fost superb.

dupa ora 3 a plouat putin. am iesit pe-afara cu mingea. mi-am pus noroi pe pantalonii de trening, in genunchi. m-am bagat printre niste siruri de rufe puse la uscat pe sarmele de afara - aveam in spatele blocului, pe camp, niste stalpi de metal cu randuri de sarme pe care toata lumea isi lasa hainele la uscat fara nici o grija. proprietarii rufelor nu erau deloc incantati de chestia asta, dar cam toti copiii din bloc aveam fetisul asta cu trecutul prin tunelul de haine, asa ca nu prea era loc de comentarii. eu treceam pe rufele vecinului de la 3, vecinul de la trei pe ale vecinei de la 2 si asa mai departe. cateodata ne bagam mai multi printre sarme si ne jucam de-a fantomele.

rufele astfel uscate miroseau superb, a vant.

mai departe, nu mai stiu clar. e posibil sa ne fi atarnat si prin niste salcami, ocazie cu care am constatat ca florile s-au trecut si ca frunzele sunt mai verzi ca primavara, deci clar a venit vara si ceva urma sa se intample in viitorul apropiat. cam toate chestiile bune si promise pe tot parcursul anului. un fel de mos craciun in intamplari.

aici ar interveni o amintire de seara, din perioada prescoalara, cand faceam curatenie in spatiul din jurul blocului (pe campul cu gradini). strangeam gunoaiele si le dadeam foc. greblam iarba uscata, tundeam trandafirii, tufisurile si plantam flori. a, da, si tundeam si sapam zmeura. care in total nu cred c-a dat mai mult de o cana de zmeura pe an. dar era mare, balarioasa, cu pietricele puse in cerc in jurul cate unui fir - asa ne marcam proprietatea.

intr-o seara am dat foc la toate gunoaiele si paiele-alea si-am prajit rame. in cardasie cu toti oamenii din bloc. am aruncat si eu niste pamant in foc, ca am vrut sa vad cum face. a fost mai misto ca la gratar.

toata scoala, vacantele de vara incepeau intr-o zi cu soare si azi a fost soare. cam asta ar fi.

marți, 9 martie 2010

mi-am adus aminte


acum vreo doi ani, in bucuresti, am mers cu un autobuz care arata asa.

oare cand o sa-nvete pisica mea ca e urat sa te urci cu picioarele pe tastatura?

luni, 8 martie 2010

ceva frumos

Later edit important de pus in varf: la eveniment au venit fosti si actuali sapte seristi, cunoscatori si necunoscatori de niculae. la fel si la donarea de sange. ceea ce nu demonstreaza decat ca oameni suntem. mai mult ca perfect.


aseara am facut un fel de revelion cu prietenii. asta cred ca a fost de fapt. concert si spectacol umanitar, organizat in sanatatea lui Niculae - prieten, coleg, fost coleg.

toulouse lautrec au cantat (misto, ca de obicei) asezati confortabil pe covorul din sufrageria barului Deja Fu. un covor de sufragerie, magic, "persan", ca toate covoarele pe care ne asezam in cerc in liceu, in casa cate unui parinte "plecat din oras, bai, hai pe la mine, am si COLA!!". apoi am iesit putin in curticica barului, unde baietii de la crispus s-au jucat putin cu focul, frumos, discret, cat sa nu alarmeze vecinii si sa nu afume peretii.

nu stiu de la ce e. zarnescu tine cu dinamo si cip cu steaua, beti scrie pe toate pisicile pe care le desenez "alf, cainele meu" si axi si-a facut poze de mafiot la nunta. carmen asteapta cu sufletul la gura urmatorul volum din nu stiu ce serie cu vampiri (?!), laura nu mai lucreaza aici de vreo 2 ani aproape, monica a plecat mai mult injurand, vali tine un cutit pe birou si din cand in cand striga "aici nu e aaaaaer!". ciudat ce atmosfera de calm, pace si flower power e cand se aduna oamenii astia. ciudat e, de fapt, ca se aduna si raspund si sunt foarte prezenti cand unul dintre ei are nevoie de ceilalti. si ca o fac foarte firesc, de zici c-au facut liceul impreuna. din pacate, am avut ocazia destul de des pana acum sa vad timpul asta de reactie. din pacate in sensul "pacat ca a fost nevoie".

sapte seri seamana cu o clasa de liceu, din alea legendarele, mai mult decat cu o firma. o institutie media. bine, rau, cum a fost, cred ca nici unul dintre oamenii care au plecat de aici nu au plecat cu totul. o fi de la respectul reciproc, de la toleranta, de la marti seara care se face miercuri dimineata? de la glumele si discutiile absolut tembele pe care nou venitii le primesc, la inceput cu un pic de groaza amuzata? asta caz de comunicare organizationala. cum se face dom'ne, de la ce?

marți, 2 martie 2010

marți, 23 februarie 2010

Joc de luciditate si bun simt, pentru arhitecti mari si mici

Gasiti, in cele doua imagini, asemanarile si deosebirile. Mie mi-a iesit un bloc de sase etaje in plus si nu e vorba despre cel pe care vor sa-l construiasca.




Deci, cam care ar fi posibilitatea sa arate locul ala ca-n panou, in viata reala?

Casa e la intersectia Mosilor cu Negustori.

sâmbătă, 20 februarie 2010

Alo, Politia?


Petrecerea zgomotoasa a unui grup de biciclete ramase singure acasa tulbura linistea cetatenilor respectabili. Rugam luati masuri.

Gogu

P.S: eu raman prin preajma, sa monitorizez cele ce urmeaza.

joi, 18 februarie 2010

Niculae Ionescu

internat la sectia de Hematologie a Spitalului Coltea la dr. Andrei Colita
cu diagnosticul de leucemie acuta mieloblastica LAM2

adresa blog: http://niculae-ionescu.blogspot.com/


deocamdata are nevoie de sange. e un om foarte misto.

datele necesare pentru donarea de sange, precum si diagnosticul lui
exact asa cum le-am primit:
Ionescu, Niculae
Spitalul Coltzea, Bucuresti
Sectia de Hematologie (in grija dr. Andrei Colitza)
Diagnostic: Leucemie mieloblasta acuta LAM 2
Are grupa sanguina A2+ si are nevoie de trombocite de afereza (s-ar putea sa
va intrebe asta la Centrul de Hematologie)

Cum ajungeti la Centrul de Donare din Bucuresti:
La Centrul de Hematologie de pe Str. Constantin Caracas se ajunge intrand pe
Str. Dr. Felix din Bd Titulescu, apoi facand prima la stanga.
Este a doua intrare din prima cladire situata pe partea dreapta.
Pentru o procesare mai rapida, urcati intai la et. 1, cam. 45, la d-na dr.
Doina Gosha.

Trebuie sa aveti buletinul la voi daca nu ati mai donat pana acum.

INAINTE de recoltare, este bine sa precizati pentru cine donati.

DUPA recoltare (la et. 2), veti primi un un carnet de donator pe care
trebuie sa-l prezentati in camera alaturata, la Secretariat, de unde vi se
elibereaza adeverinta pe numele pacientului.
Aceasta adeverinta e foarte importanta, ii trebuie lui Niculae:
- fie o lasati la d-na dr. Doina Gosha la cabinet (et. 1, cam. 45)
- fie o luati cu voi, o scanati si o trimtieti pe email cu precizarea
"Dovada donare sange pt Niculae".

luni, 15 februarie 2010

O chestie de care o sa uit cu siguranta pana pe 12 aprilie

cand a propus rosca infiintarea bombei cu rahat, multi am strambat din nas, desi am ras si inca mai radem, cand ne amintim. o imagine deranjanta, da.

ei, inca o campanie, inca o reclama, dupa culori as banui ca e la joe, desi aia parca's ceva mai destepti.

sunt cateva panouri mari, ici-colo, pe care scrie, cu rosu, intr-o steluta galbena, "POC". Fondul e mov cu raze. Ete asa. Poc! Vesel. Sub "poc" asta, un pic mai jos, dar foarte vizibil, zice ca sa intri pe site-ul "www.pocromania.ro" sa vezi despre ce e vorba. de aici legatura cu bomba cu rahat, despre a carei utilitate sau prezenta inevitabila nu o sa vorbesc, in aceste frumoase zile de iarna oraseneasca. asta din respect pentru iarna, pentru ca da, e si ea anotimp si nu vad de ce s-ar opri ninsoarea numai pentru cateva cuiburi de furnicute isterice care nu mai au sange-n ele nici cat sa ocoleasca o baltoaca sau sa se catere pe un namete. a nu se intelege ca tin cu primaria sau cu apanova sau cu administratorii de bloc.

asa.
deci, sa intram pe site-ul pocromania.ro, sa vedem ce minunatie e acolo. Ooooo, ce-o fi aici? Un tigru, o inventie revolutionara, un manifest, un partid nou? Ntz! Zice: "Multumim pentru interesul acordat acestui site. Veti afla mai multe detalii despre Campania POC dupa data de 12 Aprilie." Care "aprilie", saracul, in limba romana nu se scrie cu litera mare decat daca e la inceput de propozitie.

"Faceti dumneavoastra o cerere, asteptati la doamna, la ghiseu, reveniti dupa vreo luna aseaaaa." Adica si-au propus baietii sa faca poc de dinamici ce sunt, si uite ca de fapt n-au facut decat fassss.

Poate era ok daca panourile cu Poc ar fi aparut cu maxim 2 saptamani inainte de lansarea site-ului. Era o chestie. Poate ca as fi asteptat, cu sufletul la gura, sa treaca cele 14 zile. Poate ar fi ajutat si un cronometru, pe undeva. "Mai sunt XX zile". Poate puteau sa puna niste jocuri, niste CEVA, pe site, fara sa dezvaluie marele secret. Cineva s-a gandit sa faca gluma si mai proasta si sa scrie chestia cu multumirile pentru interesul acordat site-ului. Ar fi fost mai potrivite niste scuze.

Chestia e ca, pana pe 12 aprilie nici nu o sa-mi mai amintesc de toata povestea. Si sunt convinsa ca nu o sa pierd nimic, pentru ca n-o sa explodeze mai mult decat o crema noua de branza, un lapte, o punga de napolitane sau, cine stie, de seminte de floare.

Nu, serios, de ce "PocRomania"? Alta treaba nu mai avem?

joi, 11 februarie 2010

Daca as fi ceva mare la ghiseele de acte si lucruri de ghisee

Un sef, sau un ministru, sau macar administrator de site. E vorba despre site-urile institutiilor de stat. Impozite si taxe sau pasapoarte, de exemplu, sau schimbari de buletin.

Ei bine, in acest caz, in loc sa pun 'jde mii de linkuri cu prostii inutile si alambicate pe toata pagina, fiecare cu cate sapte mii de denumiri, as scrie undeva o poveste simpla, clara, de tipul:

"Marcel Smiciopfirescu, cetatean, vrea sa isi faca/plateasca/declare ......

Marcel Smiciopfirescu se scoala de dimineata, face un dus, mananca o paine cu unt si isi punae in servieta/geanta/rucsac urmatoarele: pix, chiloti etc (cele necesare procesului). M.S. ia, dupa caz, metroul, troleul, tramvaiul, taxi-ul sau bicicleta persoanala spre strada Hfjshr, numarul X.

Acolo M.S. observa, pe laterala stanga a usii, un buton rosu, rotund, cu o adancitura circulara in mijloc. Fara sa pregete, M.S. apasa butonul. Trrrrrrrrrr-tac-tac-tac-taccc, aude M.S. Scaaaaaartz - aaaaaaaaaaa, mai face usa in timp ce M.S. intra si urca primele trepte, spre etaj. La etaj, drept in fata, alta usa cu o placuta pe care scrie: "Bine ati venit, aici este biroul de.... Va rugam intrati."

Marcel intra, fara sa uite, mai intai, sa-si stearga talpile pantofilor/cizmelor/bocancilor pe presul de la intrare.

Buna ziua, zice Marcel.

Buna ziua, raspunde persoana-stat.

Am adus actele necesare pentru ....

In regula, zice persoana. Certificat de... avem., Adeverinta de.... este, formular completat.... da, chitanta plata.... in regula. Foarte bine, domnule Marcel Smiciopfirescu, stradania dumneavoastra nu va ramane nerasplatita. Iata.... .... cerut. Sa aveti o zi ceva de vis, sa povestiti nepotilor. Mua!

Marcel S. ia documentul. Il pune frumos intr-o ceva. Pune cevaua in servieta/geanta/rucsac. Spune "multumesc, saru mana" si se retrage cu spatele, facand bezele persoanei. Coboara treptele, apasa clontul care blocheaza usa, deschide usa: scaaaaartz - aaaaaaaa si se pierde, anonim, in multimea de-afara. E fericit, a reusit atat de usor sa obtina .... care-i trebuia. Ceea ce va dorim si dumneavoasta."

si-am incalecat p-o sa etc.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Eu in Tara Buzaului

In primul rand, nu pot sa-mi amintesc versurile de la Seek and Destroy, care ar fi utile pentru ultima parte a povestirii. In sfarsit, sa-ncepem.

Eram intr-un sat din judetul Buzau. Prafuit, babe, mosi, cizme gri de cauciuc, gumari. Gingii flescaite. Eram eu pe la o baba careia-i mai facusem un serviciu asemanator, nu demult. Baba avea multe lazi de lemn, din alea ca de hambar, si mese cu lemnul gol, la fel de crapate si pline de praf. Misiunea mea era sa ma duc in Orasul Buzau, care era in aceasta povestire, de fapt, un sat mai mare si mai dezvoltat si sa-l gasesc pe un fiu mort al babei. Trebuia fie sa-i duc niste bani, mancare si nu mai stiu ce, fie sa iau ceva de la el, sa-i transmit ceva, sa aflu ce mai face, sa-l ingrop, nu mai stiu. E neclar. Era in orice caz ceva grav si o atmosfera solemna. Pe care o simteam numai eu, care eram la limita bocitului si tremuram nervos, in timp ce babele vecine plus baba-mama povesteau nonsalant intamplari patetice din viata mortului, ca si din moartea lui. S-au mirat ca puneam atata la suflet. In sfarsit. Au mai intors o data toate buzunarele pe dos, au rezolvat ce-au avut de rezolvat si au pregatit ce era de pregatit si m-au expediat la Buzau. Mi-era groaza de drumul asta, dupa cum le-am si marturisit, pentru ca nu stiam nici satul din care plecam, nici orasul in care ma duceam, plus ca parintii ma asteptau acasa pe seara. Nu stiam incotro e gara, daca gasesc tren, daca nu e mai bine sa iau un microbuz pe care, de asemenea, nu era clar de unde puteam sa-l iau. "Iesi din casa, mergi drept pe ulita si faci stanga pe langa spital".

In regula. Ulita era de fapt o Strada Mare din pamant, cu urme de cauciucuri si santulete. pe langa ea, mergea un sant adanc de vreo 3 metri. captusit tot cu pamant proaspat, din ala alb-rosiatic-galbui. Cum pe Strada Mare circulau intr-o veselie masini si tiruri, am coborat in sant si am ales sa merg pe acolo. Din cand in cand, trecea pe deasupra cate un tir si peretele de pamant din stanga mea se zguduia si se crapa. In cele din urma, am ajuns la primul moment cheie al povestirii noastre. A aparut prima cladire-semn, si-anume:

Liceul satului. Care era o casa frumoasa, maro inchis, cu doua etaje si mansarda, cu acoperis de paie galben-stralucitor. Acoperisul era rotund si inalt. Erau trei acoperisuri de fapt, unul mare in mijloc, pe corpul principal si doua de-o parte si de alta, mai micute, pe cele doua anexe laterale. Am aplaudat initiativa. Mi s-a parut de bun simt acest semn al pastrarii traditiei si am zis "da ma, uite in sfarsit turism facut cu cap. bravo."

a venit apoi spitalul, care de fapt era o posta goala, plina de paianjeni si resturi, in care stateau insirate niste marionete de teatru de copii. am trecut pe langa el si, cumva, am ajuns si-n gara.

in gara, trenul statea sa vina si sa plece. erau doua cozi imense. cand ajungeai la ghiseu, puteai sa-ti cumperi nu numai bilete, ci si cornuri de diferite feluri: cu mac, cu stafide, cu migdale, cafea, suc, inghetata, seminte si asa mai departe. O doamna grasa intr-un palton grena se tot impingea in mine. Casa de bilete s-a inchis in fata mea. A venit trenu, a zis doamna de la ghiseu. Treceti la cealalta casa. La care se golise brusc. Mi-am luat bilet la personalul de Buzau, plus un corn cu mac. Mi-a scapat cornul pe jos. S-a scuzat. L-am indesat cumva in buzunar. La linia patru, Mergeti la linia 4, striga doamna. In fata garii erau doar doua linii.

Am ramas sa astept la a doua. Nu venea nici un tren. Eram mai multi. In viteza a trecut o locomotiva de lemn cu un vagon de marfa. Asta e, asta e! strigau oamenii. Dupa el! Am luat-o la fuga. Am trecut de gara si pe un camp, la vreo 200 de metri, am vazut trenurile care asteptau. Era si linia patru. Era si personalul de Buzau. Am urcat. Sor-mea aparuse din neant si ma inghiontea sa urc pe la nu stiu ce usa. Era cumplit de aglomerat. Sufocant. As fi renuntat, dar a insistat sa ne strecuram pe un culoar care parea blocat. Am intrat. Ea s-a asezat cu o prietena pe singurele locuri disponibile si au inceput sa vorbeasca vesele. Eu eram in continuare in mijlocul suvoiului de oameni care treceau ba inspre fata trenului, ba inspre coada. M-am refugiat pe scara vagonului. Trenul pornise.

Din spate a aparut un pletos slab care m-a batut pe umar. "Pot sa stau si eu pe scara?" Sigur, treci langa usa. A trecut. Semana cu un prieten mai de demult. Evident, el era, cand si-a dat parul cat de cat de pe fatza. Purta o camasa dubioasa, cu patratele de multe culori. In sfarsit, se mai schimba omul.

Restul drumului, am stat si am ras impreuna de cele mai hidoase case posibile. Treceam printr-un sat in care oamenii decorau peretii de la strada cu spirale lungi si impletituri de gresie colorata, foarte mult iesite in relief. Spiralele erau si ele decorate cu trandafiri imensi de gresie, rosii, verzi, albastri, de o hidosenie de neimaginat. Poate doar in vis. Din care m-a trezit, la ora 10 dimineata, bipaitul scurt al unui sms care a ignorat si somnul meu si dopurile cu care dorm in urechi in fiecare noapte.

vineri, 5 februarie 2010

Oul sau gaina?

Eram in parc. In parc un lac, pe lac ratze. Pe cer, pescarusi. Zapada topita, pamant, soare, ger. Copii pe poteca. Clasa a patra. Vorbeau tiganeste. Pana cand unul dintre ei a simtit nevoia sa-njure: "sa-mi bag pula-n ei!". De unde rezulta ca limba noastra-i o comoara de expresii intraductibile si ca atunci cand isi cearta nevestele sotii ca "au inceput sa vorbeasca ca tiganii" lucrurile nu sunt deloc asa clare cum par.

miercuri, 3 februarie 2010

Criza varstei de mijloc la gaini

o gaina este un animal cu care ne confruntam cu totii, mai devreme (dimineata la omleta) sau mai tarziu (la supa, la snitel etc.)Am observat, din pacate, o totala lipsa de interes fata de aceste creaturi sublime, care duc o viata nedreapta si au o imagine ingrata.

o sa dezvalui, in cele ce urmeaza, o realitate grava, regretabil ignorata.


GAINA MATURA DE LA AVICOLA


e vai de mama ei! in primul rand, biata de ea, creste fara mama. se naste la clocitoare, la bec. abia iese din adolescenta si e trimisa in linia intai de productie. doua oua pe zi, asa zice folclorul: cica le stinge becul si dup-aia il aprinde iar si ele cred ca au trecut doua zile si pac, baga un ou in plus. asta pe langa tot felul de furaje speciale si medicamente. gaina in discutie nu vede lumina soarelui. nu scurma, nu cotcodaceste a bucurie, nu cuibareste si nu cheama. ea traieste intr-un spatiu extrem de restrans, iar ouale cad printr-o plasa.

astfel de gaini, dupa o vreme, sunt scoase la vanzare. preponderent sunt gaini de culoare rosie, cu penele rupte, ciupilite, cu pielea iritata, privire clar idioata si o totala lipsa de constiinta de sine. sunt niste fiinte epuizate. am cunoscut cateva. dupa o perioada de regim normal - curte, mancare, societate adecvata(rate, alte gaini, gugustiuci) se vede pe ele, pur si simplu, cum infloresc. revin la viata. scurma, invata sa cheme, se ciugulesc nonsalant sub aripa si unele chiar reincep sa oua. de placere asa, pe ici, pe colo.

dar vai! ele nu se vor putea ridica niciodata la nivelul sublimissimelor gaini de curte. care se vor remarca totdeauna, pe langa o gaina de fabrica, prin privirea vie, curioasa, sprinteneala si determinarea cu care alearga prin curte, vivacitatea ciugulitului, tupeul si indemanarea cu care fura painea din cusca cainelui.

nu. norocoasele gaini care mai ajung, prin mila cerului, intr-o gospodarie normala dupa anii de exploatare, nu se recupereaza niciodata complet. in curtea noastra ele gasesc un meritat refugiu in care au posibilitatea sa imbatraneasca frumos. imi inchipui ca, dupa atatea generatii de gaini, tata nu le ia pentru oua. pentru mancare, nici atat. nu. ajunse in acest punct, gainile de care vorbeam isi permit sa-si ocupe timpul umbland de colo colo, experimentand si meditand in pace. Dar cate au oare parte de un astfel de final?

E tipic pentru pisici sa nu dea niciodata "save"

ma speria puterea pisicii de a-mi controla orice actiune. ca de exemplu cand imi inchide paginile pe calculator.

luni, 18 ianuarie 2010

de mancare

motto
"livia: du iu trust mi mi mi?
livia: zi
livia: ca tre sa stiu
livia: intreprind ceva culinar
livia: da tre sa ai incredere
banica irina: always
livia: bine atunci. iti prezint frumoasa poveste de dragoste dintre mazare si cartof."

dupa aceasta dezvaluire a celor ce au urmat in cratitele vizuinice, irina n-a mai zis nimic. nu stiu de ce. sper sa n-o fi zdruncinat prea tare, de obicei tine bine la experimente. pe cris creatza nu-ndraznesc s-o chestionez. stiu ca, de cand cu exorcizarea din cuptorul din drumul taberei, mitul ei cum ca pot sa livrez pui simplu, prajit, a fost zdrobit brutal, cu calcaiul.

dar.

mazarea cu cartofi nu e un experiment. este o reteta. derivata, oarecum, dintr-o mancare care continea dovlecei, cartofi, fasole lata, galbena si parca si mazare si era geniala, ge-ni-a-la.

Exista ceva ce s-ar numi, daca s-ar cunoaste, probabil se cunoaste in cercuri restranse, "bucatarie de la campie". care nu cunoaste smantana, pastarnacul, vinul, nuca macinata, cremele de doua degete in prajituri. nu. in schimb are un simt al dovlecelului ce nu s-a vazut. si al malaiului in... lucruri. Despre care nu se vorbeste cu admiratie prin carciumi si prin reviste de oameni destepti, pentru ca oamenii destepti in Romania insista sa lesine exclusiv in fata bucatariei ardelenesti - austro-ungare. E suficient sa scrii "sibiu", "sas", "banat" sau "a la cluj" pe un salam sau o sunca si o vinzi in cinci minute. Nici o problema cu asta, dar... daca mai largim un pic cadrul... ei... ei bine...

daaaaa
dam peste ce ziceam mai sus. si e bun de tot.

si peste Tanti Mioara, de exemplu, care e o doamna de la tara. Care intr-o seara ploioasa, cand tocmai ne reculegeam dupa o sesiune dureroasa de cules porumb si carat saci cu carca (unii) si se mai luase si curentul, ne-a adus o strachina, parca, imensa cu mancare din asta. Careia nu-i zicea nici cum. Care nu e in nici o carte de bucate. De care Tata, care a adus pastarnacul si ceea ce numim "cultivarea pomilor in gradina casei in afara de zarzar" in satul ala a zis mai intai "hmm, dovleci? hmmm... n-are vin?! hmmm... Hmmm..." si mancau fiind, in final a zis: "e, ia sa vedem", si Hap! Si dupa "hap" a urmat un haos de linguri si am lins castronul. Evident, nu toti in acelasi timp, pentru ca unii isi scoteau ciulinii si pamantul din sosete, unii boceau ca li s-au umflat mainile de la zgarieturile de foi de porumb, altii pur si simplu incercau sa se scarpine pe spate cat mai eficient, tot din cauza foilor de porumb. Iar altii cautau sticlele de vin/tuica. Nu, nu eram chiar 20 in casa aia, eram doar 4, cu Tanti Mioara 5. Ideea e ca ea a gatit bine, iar noi am mancat cu entuziasm.

tot ea, Mama neaga, dar eu asa traiesc cu impresia, a introdus, odata cu ciorba de bibilica, ceapa tocata in ciorbele noastre. se pare ca de la hepatita mea a urmat o perioada neagra in care ceapa doar era fiarta in mancare si apoi scoasa si aruncata. tragedia a luat sfarsit mult dupa ce ne-am vindecat, in acest moment glorios cand Tanti Mioara a inceput sa ne impartaseasca, din cand in cand, cate o ciorba. Ceapa tocata face ciorba mai dulce.

din aceeasi zona, se remarca Mae, care facea gogosi - unul dintre putinele deserturi cunoscute in zona.

iar bunicii mamei, Tata-mare Parvu si Tzatza Ilinca (ma-ntreb ce-ar zice daca ar sti ca, intr-o buna zi, cineva i-a scris numele cu tz intr-o poveste pe un laptop) sunt legendari pentru urmatoarele:

- ciorba de gaina in oala de lut. se ia o gaina intreaga, ceapa si patrunjel. se fierbe intr-o oala de pamant. atat. Mama zice ca e bun. eu o cred. e posibil sa mai fi uitat ceva pe la ingrediente, dar cum tocmai lipsa lor m-a impresionat la chestia asta, probabil ca n-am uitat nimic.

- turta de malai cu marar, ou si branza rasa, prajita in ulei.

- turta de cartofi piure, cu ou, branza rasa, marar, prajita in ulei. sub forma de galuste.

- painea coapta intr-un cuptor ciudat, cu jar, in curte. in tavi de chec si cu seminte de rosii pe deasupra. pe-asta de fapt a facut-o Mama, dar trebuie sa fi invatat si ea de undeva.

- ciorba de stevie, care nu e loboda!!

- painea coapta in cuptor pe foi de vie sau de brusture. coaja cu miros de frunza arsa e crima curata.

si altele.

ce-am gatit Eu azi s-ar putea numi pui cu cartofi, mazare si marar si un morcov si o ceapa date pe razatoarea mica. morcovul si ceapa, ma refer.

si pentru ca da, orice se poate, recunosc ca am pus, pe langa, si vin si ulei de masline in toata chestia. asta inseamna libertate si unirea principatelor romane! Ura! :)

Ain't no sunshine and it's gone






luni, 11 ianuarie 2010

Sir Mick Jagger

mi-a cerut numarul de telefon, in vederea unei intalniri ulterioare. fara pic de cocalareala, abureli, dulcegarii. un domn. da. asa da.

desigur, visam.

miercuri, 6 ianuarie 2010

A ha ha. Ha ha.

Aaaaa, e misto toata chestia, dar si mai misto este comentariul unui cuiva

asta e articolul:

http://life.hotnews.ro/stiri-natural-6523157-fotogalerie-prima-explorare-solitara-romaneasca-australiei.htm

asta e comentariul:

" FELICITARI (Duminică, 22 noiembrie 2009, 18:08)

nelkes [utilizator]
Felicitari pentru curajul de care ai dat dovada!
Fotografiile sunt impresionante, imi plac foarte mult.
Pe viitor incearca sa nu te mai extenuezi atat de mult, apeland la o masina pentru deplasare, si mare atentie cu alimentatia!
Felicitari!"

adica... aaa ha ha ha ha ha ha haaaaaaaaa i hi hi hi hi hi hi. hmm. chitz.

duminică, 3 ianuarie 2010

Societatea Romana de Diabet, cum altfel.

treaba temeinica site-ul lor. Niste oameni si-au scos mana din fund si au facut Societatea Romana de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice. Bune intentii, laudabil, bravo!

Si s-au gandit ei ca asa ar trebui sa inceapa:

"CAPITOLUL I – Dispozitii generale

Art. 1 Denumirea asociatiei : Societatea Româna de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice (SRDNBM). Se constituie ca societate profesionala civila româna, neguvernamentala, de drept privat, apolitica, filantropica, independenta de orice organizatie de stat sau privata, cu personalitate juridica."

Foarte frumos. Filantropica, deci e bine.

Filantropic-filantropic, dar adica cum?

pai

"CAPITOLUL II – Scopul, obiectivele si atributiile Societatii Române de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice

Art. 7 Scopul Societatii Române de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice este acela de a contribui la cresterea continua a nivelului profesional, stiintific si deontologic al membrilor sai. Aceasta înseamna :

1. Unirea eforturilor pentru îmbunatatirea serviciilor medicale de specialitate, pentru sporirea calitatii si eficienta actului medical, în beneficiul pacientilor. [...]
Art. 8 Obiectivul Societatii Române de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice este ameliorarea permanenta a calitatatii îngrijirii medicale si a calitatii vietii persoanelor cu diabet zaharat si/sau cu alte boli de nutritie si metabolism.

Art. 9 Pentru realizarea scopului si a obiectivului, Societatea Româna de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice va colabora cu organisme guvernamentale si parlamentare, cu institutii medicale si stiintifice din tara si din strainatate, cu alte asociatii profesionale si neprofesionale, cu producatori si importatorii de medicamente si alimente, precum si cu mass- media."

cam atat despre pacienti pe siteul Societatii. Restul e despre surse de finantare, medici si ce au publicat ei, premii pe care le pot primi si cel de-al 35-lea Congres care va avea loc

http://www.soc-rom-diabet.ro/manifestari.php

e de maxim interes pentru pacienti ca pauzele de cafea la acest congres vor avea loc in Holul de Onoare si ca in Sala Oglinzilor se vor organiza "expozitia companiilor farmaceutice" si "sesiunea de postere".

or face oamenii astia si alte chestii pentru pacientii in ajutorul carora zic ei ca vor sa vina, ca de-aia s-au facut doctori si de-aia au facut Societatea asta, teoretic. dar pe site da, are dreptate doamna, nu se vede nimic, desi din denumire te-ai astepta sa se vada. sa fie mai putin abstract. si macar la rubrica "statistici" sa nu gasesti fix datele de contact ale institutiei.

"Secretariatul SRDNBM va tine o evidenta foarte clara a premiilor si distinctiilor." - Felicitari, dragilor, ati taiat raul din radacina! prin aceasta pacientii vostri vor fi mai fericiti.

pai nu e mai bine, daca tot ai o boala, macar sa nu fi invatat sa citesti?