sâmbătă, 6 februarie 2010

Eu in Tara Buzaului

In primul rand, nu pot sa-mi amintesc versurile de la Seek and Destroy, care ar fi utile pentru ultima parte a povestirii. In sfarsit, sa-ncepem.

Eram intr-un sat din judetul Buzau. Prafuit, babe, mosi, cizme gri de cauciuc, gumari. Gingii flescaite. Eram eu pe la o baba careia-i mai facusem un serviciu asemanator, nu demult. Baba avea multe lazi de lemn, din alea ca de hambar, si mese cu lemnul gol, la fel de crapate si pline de praf. Misiunea mea era sa ma duc in Orasul Buzau, care era in aceasta povestire, de fapt, un sat mai mare si mai dezvoltat si sa-l gasesc pe un fiu mort al babei. Trebuia fie sa-i duc niste bani, mancare si nu mai stiu ce, fie sa iau ceva de la el, sa-i transmit ceva, sa aflu ce mai face, sa-l ingrop, nu mai stiu. E neclar. Era in orice caz ceva grav si o atmosfera solemna. Pe care o simteam numai eu, care eram la limita bocitului si tremuram nervos, in timp ce babele vecine plus baba-mama povesteau nonsalant intamplari patetice din viata mortului, ca si din moartea lui. S-au mirat ca puneam atata la suflet. In sfarsit. Au mai intors o data toate buzunarele pe dos, au rezolvat ce-au avut de rezolvat si au pregatit ce era de pregatit si m-au expediat la Buzau. Mi-era groaza de drumul asta, dupa cum le-am si marturisit, pentru ca nu stiam nici satul din care plecam, nici orasul in care ma duceam, plus ca parintii ma asteptau acasa pe seara. Nu stiam incotro e gara, daca gasesc tren, daca nu e mai bine sa iau un microbuz pe care, de asemenea, nu era clar de unde puteam sa-l iau. "Iesi din casa, mergi drept pe ulita si faci stanga pe langa spital".

In regula. Ulita era de fapt o Strada Mare din pamant, cu urme de cauciucuri si santulete. pe langa ea, mergea un sant adanc de vreo 3 metri. captusit tot cu pamant proaspat, din ala alb-rosiatic-galbui. Cum pe Strada Mare circulau intr-o veselie masini si tiruri, am coborat in sant si am ales sa merg pe acolo. Din cand in cand, trecea pe deasupra cate un tir si peretele de pamant din stanga mea se zguduia si se crapa. In cele din urma, am ajuns la primul moment cheie al povestirii noastre. A aparut prima cladire-semn, si-anume:

Liceul satului. Care era o casa frumoasa, maro inchis, cu doua etaje si mansarda, cu acoperis de paie galben-stralucitor. Acoperisul era rotund si inalt. Erau trei acoperisuri de fapt, unul mare in mijloc, pe corpul principal si doua de-o parte si de alta, mai micute, pe cele doua anexe laterale. Am aplaudat initiativa. Mi s-a parut de bun simt acest semn al pastrarii traditiei si am zis "da ma, uite in sfarsit turism facut cu cap. bravo."

a venit apoi spitalul, care de fapt era o posta goala, plina de paianjeni si resturi, in care stateau insirate niste marionete de teatru de copii. am trecut pe langa el si, cumva, am ajuns si-n gara.

in gara, trenul statea sa vina si sa plece. erau doua cozi imense. cand ajungeai la ghiseu, puteai sa-ti cumperi nu numai bilete, ci si cornuri de diferite feluri: cu mac, cu stafide, cu migdale, cafea, suc, inghetata, seminte si asa mai departe. O doamna grasa intr-un palton grena se tot impingea in mine. Casa de bilete s-a inchis in fata mea. A venit trenu, a zis doamna de la ghiseu. Treceti la cealalta casa. La care se golise brusc. Mi-am luat bilet la personalul de Buzau, plus un corn cu mac. Mi-a scapat cornul pe jos. S-a scuzat. L-am indesat cumva in buzunar. La linia patru, Mergeti la linia 4, striga doamna. In fata garii erau doar doua linii.

Am ramas sa astept la a doua. Nu venea nici un tren. Eram mai multi. In viteza a trecut o locomotiva de lemn cu un vagon de marfa. Asta e, asta e! strigau oamenii. Dupa el! Am luat-o la fuga. Am trecut de gara si pe un camp, la vreo 200 de metri, am vazut trenurile care asteptau. Era si linia patru. Era si personalul de Buzau. Am urcat. Sor-mea aparuse din neant si ma inghiontea sa urc pe la nu stiu ce usa. Era cumplit de aglomerat. Sufocant. As fi renuntat, dar a insistat sa ne strecuram pe un culoar care parea blocat. Am intrat. Ea s-a asezat cu o prietena pe singurele locuri disponibile si au inceput sa vorbeasca vesele. Eu eram in continuare in mijlocul suvoiului de oameni care treceau ba inspre fata trenului, ba inspre coada. M-am refugiat pe scara vagonului. Trenul pornise.

Din spate a aparut un pletos slab care m-a batut pe umar. "Pot sa stau si eu pe scara?" Sigur, treci langa usa. A trecut. Semana cu un prieten mai de demult. Evident, el era, cand si-a dat parul cat de cat de pe fatza. Purta o camasa dubioasa, cu patratele de multe culori. In sfarsit, se mai schimba omul.

Restul drumului, am stat si am ras impreuna de cele mai hidoase case posibile. Treceam printr-un sat in care oamenii decorau peretii de la strada cu spirale lungi si impletituri de gresie colorata, foarte mult iesite in relief. Spiralele erau si ele decorate cu trandafiri imensi de gresie, rosii, verzi, albastri, de o hidosenie de neimaginat. Poate doar in vis. Din care m-a trezit, la ora 10 dimineata, bipaitul scurt al unui sms care a ignorat si somnul meu si dopurile cu care dorm in urechi in fiecare noapte.

2 comentarii:

vio spunea...

sper că n-am dat eu iesiemiesu...

Livia Gyongyosi spunea...

de data asta nu. a fost binevenit, pentru ca era cam 10 si daca nu ma trezeam atunci, trei copii mici ramaneau fara expozitie.

gatesc ratza.