marți, 27 aprilie 2010

mosul cu patruzeci de cantece

Eram cateva sute, insirati pe camp si pe treptele alea nenorocite pe care am condus-o pas cu pas pe Doamna Grasa de la Opera. Fiecare trebuia sa ajutam pe cate un cetatean mai slab sa treaca cu bine. Mie-mi picase doamna asta de care ma abtineam cu greu sa rad cateodata, de care trebuia sa ma tin scai si sa o trag de mana ca de funia unei vaci ca sa nu muste din batonul de ciocolata pe care i-l oferise cineva, cu o treapta mai jos. Una dintre rochiile mai groase, pe care o avea pe deasupra, cea gri si moale, i-a cazut in urma, ca o piele de sarpe. "Las-o!", mi-a zis, "N-o mai vreau, mi-e cald. si si-asa e urata" Ramasese acum intr-o rochie roz inchis, un model african, in care nu parea sa fie un corp, ci o masa mare de carne inconstienta.

Sus am ajuns pe un platou cu iarba batatorita si uscata. Ici colo, chelise complet. Cat urma sa stam aici? Unii poate se gandeau sa ramana. Trebuia sa traversam campia spre muntii din fata. Fara sa uitam de muntii din dreapta, pe care trebuia de asemenea sa-i parcurgem. Cativa se uitau lejer infricosati. Statea si sa ploua. Se adunasera si niste nori negri. Mie muntii aia mi se pareau ceva mai inalti ca niste dealuri si deloc abrupti. Niste tringhiuri cu varfurile boante. Unul dintre varfuri, am observat, nici nu era de fapt creasta, era un simplu acoperis de fabrica, deasupra unui geam/horn din care iesea fum.

M-am retras sub acoperamantul improvizat din paie si prelata, pe langa mosul care stia pe de rost 40 de cantece. O gramada umblatoare de ciolane grele, trantita acum intr-o parte cu o oala de vin in mana. Cativa barbati jucau ceva si stateau de vorba cu el. Ii impresiona pe toti, pentru ca lor 40 de cantece li se parea mult. Asteptam cu mare curiozitate sa-l aud cantand, pentru ca mie 40 de cantece mi se parea putin si banuiam ca modul in care le canta trebuie sa fi fost cheia. Cumva mi-am dat seama ca batranul nu era nimic extraordinar, ci doar un fel de legenda, un loc comun de care oamenii se obisnuisera sa se extazieze, cam ca slanina cu ceapa. Intre barbatii aia si mos, mai retrase, erau un lighean cu apa si un tuci, acoperite cu o tabla. Acolo se adunasera trei pisici si se lingeau de zor. Oamenii umblau pe-afara, in ciuda unor stropi mari de ploaie care izbeau din cand in cand. Barbatii au spus ceva rautacios la adresa pisicilor. Una dintre pisici a stranutat. M-a inveselit cu asta si-am iesit si eu afara.

Muntii erau la fel de pitici. Oamenii isi faceau la fel de multe griji, la fel de inutile. Noi ce cautam acolo? Pentru ce calatoria asta peste platoul cu tufisuri in care tropaiau, ascunse, camile si peste muntii cu cosuri de fabrica? Unul dintre noi, care intamplator era sotul meu, trebuia sa plece pentru multi ani. Poate toti. Pentru ca trebuia. Nu peste munti, mult mai departe de muntii aia. Pentru asta se pregatisera si mosul cu patruzeci de cantece si cetatenii care fusesera stramutati, in frunte cu doamna grasa de la opera, si cele doua mese grele de lemn, cu picioare sculptate, la care abia acum ma uitam si ma intrebam cum au reusit sa le care pana aici. Unul dintre picioarele mesei era rupt. "S-a rupt cand am bagat chitara in priza si am facut primul acord, pentru concert". Atunci am vazut si peretele de boxe stivuite in spatele meu. Pe-astea cum le-au carat? De ce? Inseamna ca nu eram asa de fugariti de fapt? Fugeam sau nu fugeam? Refugiati pusi pe distractie. O retragere relaxata, poate doar o simpla excursie. Pentru asta pleca el in pustiu atatia ani? Ca sa salveze asta? De fapt era chiar frumos si nu ma revolta decat pe jumatate. Chiar ma durea in cot, de fapt. Era treaba lor ca se carasera cu boxele si instalatiile. Oricum drumul lui nu-l stia nimeni, si nici unul nu urma sa mearga cu el. Numai eu stiam ca avea sa dispara pe neasteptate si sa porneasca in adevarata calatorie. O fi stiut mosul si cantecul ala sarman cu ploaia rara care ploua-n casa?

Cand ma trezesc inainte sa termin visul mi se intampla cateodata sa raman putin in el, cu o parte din mine si atunci trebuie sa incerc sa intru inapoi, ca sa pot iesi apoi cu totul si sa nu raman la granita. Ca si cum mi-as fi prins piciorul in niste ierburi, am tras prea brusc si am dizlocat glezna. Trebuie sa ma intorc, sa ma asez si sa pun osul inapoi in articulatie si abia apoi sa plec, altfel schioapat toata ziua, sau toata saptamana. Cateodata nu reusesc si cand ies pe strada sunt doar pe jumatate. Si e destul de greu.

Niciun comentariu: