vineri, 14 mai 2010

Frumoasa capitala adormita


demult tare, cand nici macar nu se stie daca existau pureci potcoviti cu potcoave de fier, pentru ca din acele vremuri indepartate nu ni s-a pastrat nici o marturie, intr-atat de indepartate fiind ele, se afla pe pamantul asta un satuc. si-n satuc, un spiridus. greu de crezut, poate, dar spiridusul nu era nici roz, nici verde, nici de aur, nici din raze de luna. nu. spiridusul acesta era gri-cenusiu. nu-i placeau nici comorile, nici descantecele, nici povestile cu zane, iar copacii si curcubeele in interesau numai in scop decorativ. pentru ca, da. spiridusul nostru era pasionat de arhitectura si peisagistica. doar ca, desigur, in acele vremuri, nu se pomeneau asemenea cuvinte si indeletniciri.

astfel ca spiridusul n-avea nici de la cine invata, nici cu cine vorbi despre cea mai mare placere a vietii lui: sa construiasca gradini si case una langa alta astfel incat cei care treceau pe langa ele sa zambeasca, sa se insenineze, sau doar sa ridice capul pentru o clipa din gandurile care ii framantau.

a facut si greseli, a pierdut din vedere una-alta, cateodata a fost nevoit sa se ascunda sau sa traiasca departe de casa lui. intr-un an, era cat p-aci sa moara prajit intr-un incendiu. apoi cu greu a supravietuit unei epidemii de ciuma.

din fericire, era nemuritor, si toate astea veneau si treceau si in general el isi vedea de munca lui. satucul crescuse si se facuse targ. targul se marise si el si se facuse oras. spiridusul intruna lucra, aranja, modifica, desi nimeni nu stia de asta. daca mesterii platiti de un om sa faca o casa lasau cateodata munca deoparte, trageau o tuica doua si-apoi treaba iesea prost, peste noapte, spiridusul nostru care invatase si zidaria, si tamplaria si toate celelalte meserii, indrepta tot ce era de indreptat si chiar isi permitea, pe ici, pe colo, sa infrumuseteze casele ridicate.

sau daca intr-un loc casele se inmulteau prea mult si pamantul nu mai putea sa respire in voie, spiridusul facea ce facea, lua casa cu hambare si grajduri cu tot pe sus si o muta binisor ceva mai intr-o parte. astfel ca fiecare om avea gradina si livada lui, mai mica sau mai mare. florile aveau unde sa infloreasca, pasarile unde sa ciripeasca si greierii sa se cuibareasca.

toate astea se intamplau incet, cu fiecare zi care trecea. spiridusul avea mult de munca si tot timpul era ceva de indreptat. poate nu azi, poate nu maine, dar pana la urma tot ajungea si repara gardul scolii, clopotnita bisericii si balconul casei lu nea gheorghe care se facuse, intre timp, telegrafist.

satucul crescuse mare, foarte mare si de ceva vreme i se spunea capitala. capitala era vesela, frumoasa si vioaie, ca nu-nchidea un ochi toata noaptea. ziua zidurile ii straluceau in soare si sorbeau fericite mirosul violetelor vandute pe la poalele lor. stradutele ii erau pline de cantece si oameni care se plimbau linistiti, cate doi, cate trei, cate sapte, invartind pe degete manusi de ata, bastoane sau umbrelute cu dantela. spiridusul era fericit si avea tot mai putin de munca. oamenilor le era bine aici si strainii de loc veneau si ei sa vada si sa se mire de capitala si frumusetea ei. multi se indragosteau si ramaneau langa ea. spiridusul ii ajuta si pe ei, cum putea, sa-si gaseasca un loc potrivit.

ce sa vezi insa! vremurile fericite s-au terminat. la una dintre portile orasului, a aparut o baba cumplita, cu o gura ca un lighean de rufe - cascata si fierband de bulbuci. leganandu-se pe picioarele cracanate, baba a patruns pana in inima capitalei. acolo s-a asezat in curtea unei case. "hm, si-a zis. frumos. aici ar trebui sa locuiesc eu. ma si mir cum de nu m-a poftit nimeni sa ma asez aici." cativa oameni care treceau prin apropiere si-au auzit-o au ras. apoi un copil i-a aruncat in poala un pui de broasca. capitala isi strangea strazile cu frica si tristete la fiecare pas al babornitei. care, desi slaba si zdrentaroasa, purta niste cizme grele, cu talpi de plumb. spiridusului nu i-a placut de ea, asa ca nici nu s-a gandit sa o ajute sa-si ridice si ea o casuta, cat de mica. astepta cu sufletul la gura sa o vada plecata.

baba insa si-a facut culcus sub scara unei case. acolo a boloborosit, a fiert si-a framantat si din descantecele ei a iesit un fus. cu fusul acela s-a dus ea, lipa-lipa, si-a batut pragul casei de trei ori. pentru cateva clipe, oamenii au inghetat. cele trei batai de fus se auzisera tare, pana dincolo de marginile orasului. legumele au putrezit in pamant, fructele s-au uscat in copaci, copiii s-au pus jos si s-au topit pur si simplu.

capitala a adormit. oamenii si-au continuat vietile de pana atunci. baba a mai facut o vraja si piticul a ramas prins intr-o pivnita care s-a si prabusit in jurul lui. n-a murit, pentru ca n-avea moarte. dar n-a mai putut iesi de acolo. casele au imbatranit, peretii au inceput sa se crape, oamenii au inceput sa construiasca dupa cum s-a priceput fiecare, dupa sufletul lor. baba a mai trait ani buni, dar pana la urma a murit si ea.

fusul a ramas exact pe locul unde l-a aruncat baba. pe langa el trec zilnic oameni care ar putea sa-l ridice si sa-l puna pe foc. sau sa-l ingroape. atunci capitala cea frumoasa s-ar trezi. casele n-ar mai lancezi cocosate. maidanele si daramaturile s-ar face iar gradini si spiridusul ar putea sa iasa la lumina.

oamenii nu stiu povestea asta, sau nu cred in ea. sau poate le place mai mult capitala asa, adormita, pentru ca pot sa faca din ea ce vor. cel mai probabil, nu ridica fusul din lene.

ciudat e ca nici eu nu l-am ridicat. inca mai e acolo.

4 comentarii:

vio spunea...

numai că fusul o ia razna din când în când, atunci când se stârnesc furtuni, iar ploaia transformă străzile capitalei în bălţi curgătoare. în astfel de momente, unii locuitori ai oraşului simt cum capitala respiră şi miroase ca acel sat de demult. şi se bucură să îşi intoducă picioarele lor încălţate în tenişi la modă, în micile lăculeţe tulburi, iscate în faţa scărilor de bloc.

tot atunci, spiriduşul are mici trăsăriri căci, în colţul în care moţăie de veacuri, visează cum era tânăr şi nemuritor, undeva într-o ţară în care sufletele erau mai importante decât hainele lor.

Livia Gyongyosi spunea...

sa vezi bucurie ce-a fost pe vladut cand l-am lasat la vulpesti sa se joace cu baltoacele si noroaiele din curte. bine, pana ne-au prins parintii responabili si ne-au tarat de par in casa la schimbat si uscat. :D

Radu spunea...

Foarte frumos....eu va invit pe blogul meu personal al carei adresa este: www.cupcea.lx.ro

ainaw spunea...

Salut! Vrei să facem schimb de link-uri? Site-urile mele sunt http://www.ejocuri-noi.ro şi http://www.versuri-tari.ro . Dacă vrei, trimite-mi un email pe adresa: contact_versuri@yahoo.com să ştiu dacă să-ţi adaug link-ul pe site-uri. Mulţumesc. :d