sâmbătă, 17 iulie 2010

paznicii


-A miscat!
-Nuuuuu...
-Ba da, iti spun, a miscat, uita-te la coastele ei, la a patra, a tresarit.
-Aha, acum da. Atentie!

Al treilea dormea mai departe, linistit, cu nasul lipit de asfaltul caldut. Firisoarele de praf se rostogoleau periodic in dreptul narilor. Din cand in cand, stranuta scurt si blana densa i se aduna pe corp ca o plapuma pe care o tragi pana la barbie, ca sa te invelesti mai bine. El era cel mai batran si cel mai obosit. El descoperise totul. Orasul era o imensa gradina zoologica prin care zebrele umblau bezmetice si, din cand in cand, incercau sa evadeze. Oamenii le desenau ici colo, pe la intretaieri de drumuri sau pe langa cladiri mai mari, fara un motiv serios, doar pentru placerea lor. Unde li se parea lor potrivit, rastigneau peste noapte cate o zebra in dungi albe peste strada gri. Cele vechi acceptau incet-incet robia asfaltului in care se scufundau domesticite. Cele tinere se zbateau, tresareau presimtind apropierea fiecarei masini. La orele cu trafic intens era o grozavie! In schimb, erau foarte fericite vara, cand copiii scapau pe jos cirese, sau iarna cand de pe covrigii fierbinti se scutura mac copt cu sare. Straluceau si se-ntindeau ca proaspat vopsite. Recunosteau de stapani doar cainii vagabonzi, plini de zgarieturi, prafosi, terfeliti si ciuruiti de zeci de purici. In fiecare noapte, zebrele din tot orasul puneau la cale cate-o rascoala. Incepeau pe la amurg, cu miscari usoare, sa se dezmorteasca, apoi deodata sareau in sus. Nechezau puternic, tropaiau, scuturau din coamele scurte, se aruncau in aer si se-nvarteau descompuse, la cativa metri de pamant. Masinile treceau rar, iar soferii, in lumina slaba, nu banuiau nimic. Injurau, cel mult, primaria. Copiii, adormiti prin paturi, in spatele ferestrelor galbui, simteau totul. Se foiau nelinistiti prin somn si visau drumuri late de pamant batatorit, campii cu trifoi si iarba marunta, pietre lucioase de rau, leagane de sfoara si fasii albastre de cer. Le mirosea a primavara si vant care aduce ploaie. A doua zi se trezeau indispusi, cautand intre cei patru pereti verticali ai camerei de bloc tot ce visasera. Refuzau mancarea, jucariile si jocurile in care adultii incercau sa-i atraga. Pe vremea cand erau copii, o parte dintre adultii astia nici habar n-aveau de zebre, iar alta parte obisnuiau sa se incaiere sau sa bata mingea, fara nici un pericol, pe mijlocul strazii, chiar peste zebre.

Fiecare caine de pe strada isi amintea, prin genele lasate de stramosi, de cate un stapan dintre cei care traiau in uriasele turnuri compartimentate. Daca ar fi ramas paznici in curtea lor, cum obisnuisera generatii intregi, ar fi latrat dupa pisica, ar fi certat gainile, ratele sau oile prea nataflete ca sa-si gaseasca drumul la culcus. Lucrurile s-au schimbat. O vreme nu si-au gasit locul, pana intr-o seara cand au descoperit prezenta tot mai numeroasa a zebrelor si petrecerile lor naucitoare. De-atunci, au in grija tot orasul.